Am păcătuit și am îmbătrânit
Privind prin ochii unui copil de șase ani
Într-o după-amiază din această vară, fiul meu de șase ani a alergat prin casă ca să mă găsească. Ochii îi erau sălbatic de emoționați. „Tată, trebuie să vii să vezi — chiar acum. Vino, vino, vino! Grăbește-te, altfel vei rata!”
Am fugit înapoi în sufragerie, spre fereastra mare cu vedere spre curtea noastră. Din ziua în care ne-am mutat, acea încăpere a fost preferata noastră. Privirile fiului meu cercetau unul dintre copaci, căutând și căutând, iar apoi iarăși l-a zărit. „Tată, acolo! Îl vezi? Îl zărești?” Și l-am zărit. La aproximativ șapte-opt metri înălțime, pe una dintre cele mai înalte ramuri, se afla dosul unui raton mare, comod așezat.
Adică, la început, am presupus că era un raton (prea mare pentru a fi o veveriță, prea mic pentru a fi un urs, prea gras și păros pentru a fi o pasăre). Am stat vrăjiți, privind acel… posterior — așteptând să mănânce, să se cațere, să cadă sau măcar să-și scarpine un țânțar. Apoi s-a mișcat. Coada i-a coborât astfel încât să o putem vedea, cu dungi negre și gri inconfundabile. „Tată, coada! E un raton!”
Privind în ochii fiului meu — și câtă semnificație era în acei ochi — am zărit o înțelepciune pe care am avut-o odinioară și pe care uneori o uit. În acel moment, el a fost profesorul meu, iar eu ucenicul lui.
Monotonie sau creativitate?
Pentru cei „maturi”, ca mine, ratonii sunt aproape imediat o pacoste. Își fac cuiburi sub pridvoare și pătrund prin coșuri de fum. Ridică șindrile și sparg găuri în pereți. Când îi vedem, întindem mâna după telefon ca să chemăm pe cineva să-i îndepărteze — în cel mult o zi lucrătoare, dacă se poate.
Când copiii mei văd un raton, văd o creatură cu totul diferită. Nu le pasă nicidecum de integritatea structurală a pridvoarelor sau de posibilitatea unei invazii cu patru picioare. Pentru ei, intervenția poliției animalelor ar putea foarte bine fi KGB-ul (priviți orice film de animație cu „polițiști” ai animalelor). Nu, când văd un raton, ei văd un triceratops. Nu văd probleme; văd curiozități. Întreabă o grămadă de întrebări: De unde și-a luat dungi? De ce doarme ziua? Are prieteni? Pot să-l mângâi? Noi vedem necazuri; ei văd frumusețe. Noi vedem monotonie; ei văd creativitate. Noi vedem o pacoste; ei văd o poveste.
O, cât am putea învăța de la ei, cât am putea vedea prin ochii lor. G. K. Chesterton scrie:
Copiii au vitalitate din belșug, pentru că în spirit sunt feroce și liberi; de aceea vor lucrurile repetate și neschimbate. Ei spun mereu: „Mai fă-o odată”; și omul „matur” o face din nou până aproape moare. Pentru că oamenii „maturi” nu sunt destul de puternici ca să se bucure din plin de monotonie. (Orthodoxy, 81)
Ce văd copiii de șase ani
Am simțit recent cât de molatecă îmi este imaginația când familia noastră a mers să culeagă mere KinderKrisp dintr-o livadă locală. Deși gustaseră mere în fiecare săptămână din viața lor, era pentru prima dată când copiii noștri aveau ocazia să smulgă un măr direct din copac.
Le puteai citi pe chip cum se învârte mintea, încercând să lege punctele — știau despre mere și despre copaci, dar nu-și puteau închipui că acestea pot merge mână în mână. Priveau uimiți cum ramurile, asemenea celor din curtea noastră, își întindeau acum crengile îmbrăcate-n cardigan verde aprins și le ofereau aproape fructul roșu și zemos. Și, bineînțeles, aveau un gust mult mai bun decât orice măr cumpărat dintr-un coș din magazin.
„Dumnezeu a făcut o lume pe care Însuși Dumnezeu ar putea s-o admire.”
Spre rușinea noastră, soția și cu mine nu mai legam punctele. Ne străduiam doar să-i împiedicăm pe copii să-și arunce mere unii în alții sau să deranjeze ceilalți oameni care umpleau plase în jurul nostru. Așadar, cine dintre noi a văzut realitatea adevărată a livezii? Cine a văzut merele așa cum sunt ele cu adevărat — copilul de șase ani sau adultul de treizeci și șase? Chesterton intervine:
Când suntem întrebați de ce ouăle se transformă în păsări sau de ce fructele cad toamna, trebuie să răspundem exact cum ar răspunde zâna-mătușă fermecată dacă Cenușăreasa ar întreba-o de ce șoarecii se transformă în cai sau hainele îi cad la miezul nopții. Trebuie să răspundem că este magie… Singurele cuvinte care m-au mulțumit vreodată ca descriere a Naturii sunt cele folosite în cărțile de basme: „farmec”, „vrăjitorie”, „fermecătoare”. Ele exprimă arbitrarietatea faptului și misterul lui. Un copac crește fructe pentru că este un copac magic. Apa curge în jos pentru că e vrăjită. Soarele răsare pentru că e vrăjit. (71–72)
Familiaritatea noastră îndelungată cu această magie nu o face cu nimic mai puțin miraculoasă.
Că L-am văzut pe Dumnezeu făcându-Și magia iar și iar și iar nu o face mai puțin miraculoasă. Că putem începe să prezicem ce se va întâmpla — păsări din ouă, mere din copaci, curcubee după furtuni — nu face ca vreunul dintre acestea să fie „natural”. Oricât ne-ar face știința modernă să credem altfel, nimic din creație nu funcționează la pilot automat. Nu, fiul lui Dumnezeu „susține universul”, fiecare măr de orice soi din orice livadă, „prin cuvântul puterii Sale” (Evrei 1:3) — chiar și pe acelea din coșurile din magazin.
Dumnezeu nu a îmbătrânit
În acest fel, copiii noștri drăgălași și „naivi” sunt profesorii noștri de teologie. Privește cum Chesterton conturează imaginația unui băiețel tipic până în ceruri:
Oamenii „maturi” nu sunt destul de puternici ca să se bucure din plin de monotonie. Dar poate că Dumnezeu este destul de puternic ca să se bucure de monotonie. E posibil ca Dumnezeu să spună în fiecare dimineață soarelui: „Mai fă-o odată”; și în fiecare seară lunii: „Mai fă-o odată”. S-ar putea ca nu o necesitate automată să facă toate margaretele la fel; s-ar putea ca Dumnezeu să facă fiecare margaretă separat, dar să nu se fi plictisit niciodată de a le crea. S-ar putea ca El să aibă apetitul veșnic al copilăriei; căci noi am păcătuit și am îmbătrânit, iar Tatăl nostru este mai tânăr decât noi. Repetiția din natură poate să nu fie o simplă recurență; poate fi un bis retoric. (81–82)
Nu mă crezi? Atunci lasă-L pe Dumnezeu să-ți vorbească cu propriile Lui cuvinte:
Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!“. Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună… Dumnezeu a numit uscatul „pământ“, iar apele care au fost adunate, le-a numit „mări“. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun… Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun… Dumnezeu S-a uitat la tot ce a făcut și iată că toate erau foarte bune. (Geneza 1:3–31, NTR)
Dumnezeu a făcut o lume pe care Însuși Dumnezeu ar putea să o admire. Și presupunem că s-ar fi plictisit de ea pentru că nu-L cunoaștem, pentru că nu vedem această lume așa cum o vede El — pentru că presupunem că e asemenea nouă.
Oferă-ți spațiu ca să fii din nou curios, să pui întrebările pe care nu le-ai mai pus de decenii.
Dacă înțelegi ce spune Chesterton, nu vei mai privi niciodată la un apus de soare la fel. E și mai uimitor atunci când realizezi (așa cum mi-a arătat un pastor) că Dumnezeu nu pictează doar un apus nou la fiecare 24 de ore, ci, în vreme ce lumea se învârte, El pictează mereu apusuri. Nu pune niciodată pensula jos. Undeva în lume, chiar acum, conduce soarele sub orizont cu pensula Sa, amestecând portocaliu, purpuriu și albastru.
Și, făcând aceasta, inima Lui se înalță la vederea creației. Pentru că, în ceea ce privește apusurile, Dumnezeu e mai mult fiul meu decât sunt eu.
Amintește-ți că uiți
Această amortizare în rândul adulților are la bază o uitare subtilă, dar periculoasă. Chesterton ne avertizează că, în cele din urmă, toate acestea nu sunt despre ratoni, mere și apusuri:
Cu toții am uitat cine suntem cu adevărat. Tot ce numim bun-simț, raționalitate, practicitate și pozitivism înseamnă doar că pentru anumite niveluri moarte ale vieții noastre uităm că am uitat. Tot ce numim spirit, artă și extaz înseamnă doar că, pentru un oribil instant, ne amintim că am uitat. (74)
Ai fost adormit de uitare? Ai uitat chiar că ai uitat? Te-au ademenit grijile lumii și înșelăciunea bogățiilor și dorințele pentru alte lucruri, până ți-au astupat capacitatea de uimire și minunare? Atunci caută o livadă sau un parc din apropiere. Ieşi la apus. Fă plimbarea aceea pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna. Fii cu ochii pe iepuri, veverițe, păsări și insecte pe care ți-ai antrenat privirea să le ignore. Oferă-ți spațiu ca să fii din nou curios, să pui întrebările pe care nu le-ai mai pus de decenii.
Și, dacă ai ocazia, ia cu tine un copil de șase ani.
Sursa originală: We Have Sinned and Grown Old – https://www.desiringgod.org/articles/we-have-sinned-and-grown-old
Tradus cu permisiune – Translated with permission