10 lucruri pe care ar trebui să le știi despre lucrarea cu persoanele cu dizabilități
1. Lucrarea începe cu o teologie a dizabilității — înțelegerea faptului că fiecare persoană este creată după chipul lui Dumnezeu și are potențialul de a avea o relație cu El.
Scriptura vorbește în repetate rânduri despre planul intenționat al lui Dumnezeu pentru fiecare persoană, cum ar fi în Exod 4:11:
„Domnul i-a zis: «Cine a făcut gura omului? Și cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?»”
Și în Psalmul 139:13–14:
„Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”
Dizabilitatea nu este o greșeală în designul lui Dumnezeu și nici o pedeapsă pentru păcat. Este parte a planului și scopului Său pentru unii oameni. Dizabilitățile există pentru că trăim într-o lume căzută, dar poate fi și un mijloc prin care Dumnezeu își arată slava și harul.
2. Are potențialul de a atinge un segment semnificativ din populație.
Date recente ale recensământului din SUA arată că două din șapte familii au un membru cu o dizabilitate, de la autism la Alzheimer. Însă, potrivit mai multor rapoarte, aproape 80% dintre cei afectați de o dizabilitate nu frecventează nicio biserică. Asta înseamnă că familiile care au astfl de membrii cu dizabilități sunt un grup „neevanghelizat” și, în multe cazuri, „nerecuperat.” Ei au nevoie de speranța Evangheliei și de o biserică centrată pe Evanghelie care să-i primească cu drag.
3. Recunoaște atât aspectele funcționale, cât și cele sociale ale dizabilității.
Aspectul funcțional al unei dizabilități este afecțiunea în sine. De exemplu, fiul meu cu autism este din punct de vedere funcțional nonverbal. Poate rosti mai puțin de o sută de cuvinte. Aspectul social al dizabilității este modul în care persoana cu dizabilități este tratată de societate. Deoarece James vorbește foarte puțin, oamenii nu vorbesc cu el — nici măcar nu-I adresează o întrebare simplă. Limbajul său limitat este o barieră, dar parte din barieră este formată de fapt de faptul că oamenii presupun despre el că nu ar putea comunica.
În bisericile noastre, putem lucra la reducerea acestor bariere sociale. Isus a făcut exact asta în Matei 21, când a alungat schimbătorii de bani și vânzătorii din curtea templului — locul accesibil neamurilor și celor considerați necurați. Apoi:
„Niște orbi și șchiopi au venit la El în templu și El i-a vindecat.” (Matei 21:14)
Isus a eliminat barierele, iar persoanele cu dizabilități au avut acces la El și la templu.
4. Necesită vulnerabilitate din partea bisericii și a familiei.
Stephanie Hubach, în cartea ei Same Lake, Different Boat (Același lac, o barcă diferită), vorbește despre „modelul apartenenței.” Când o familie dorește să frecventeze o biserică care nu are încă pași făcuți spre accesibilitate, cererea pentru adaptări poate fi exprimată fie într-un mod vulnerabil — ca o nevoie sau o dorință sinceră — fie într-un mod revendicativ, centrată pe drepturi. La rândul ei, conducerea bisericii poate răspunde deschis, ascultând și adaptându-se (cu vulnerabilitate), sau se poate închide, respinge și autoproteja (evitând vulnerabilitatea).
Hubach scrie: „Deși ambele părți sunt responsabile de acțiunile lor, responsabilitatea revine bisericii — ca Trup al lui Christos — să inițieze și să cultive primirea și apartenența, chiar dacă nevoile familiei sunt mari și abordarea lor nu este ideală.”
Un exemplu este David, care îl invită pe Mefiboșet la masa sa în 2 Samuel 9. David manifestă vulnerabilitate căutându-l pe fiul lui Ionatan și redându-i bunurile pierdute. Mefiboșet, care era olog la ambele picioare din copilărie, se apropie de David fără să știe de ce este chemat. Vulnerabilitatea ambelor părți duce la binecuvântare — iar același lucru se poate întâmpla și în bisericile noastre.
5. Se aplică bisericilor de orice mărime.
Când fiul nostru a fost diagnosticat cu autism la vârsta de trei ani, frecventam o biserică mică din Pennsylvania. Membrii acelei biserici aveau deja cunoștințele și experiența necesare pentru a-l sprijini pe James și pe alți copii cu dizabilități. Am vorbit cu fiecare familie, am întrebat care le sunt nevoile și am încercat să le împlinim cât de bine am putut. Bisericile de orice dimensiune pot face pași similari. Nu trebuie să te simți copleșit de varietatea potențială de diagnostice. Începi cu persoanele pe care Dumnezeu le aduce aproape de tine și înveți din mers.
6. Răspunde la o varietate de nevoi.
Lucrarea cu dizabilități slujește oricui are nevoie de ajustări în mediu sau în conținut pentru a auzi, înțelege și răspunde Evangheliei. Asta înseamnă că oferim căști antifonice unui copil cu tulburări senzoriale, avem Biblii în font pentru dislexie pentru adolescenți și o clasă cu material adaptat pentru adulți cu dizabilități intelectuale. Indiferent de diagnostic (sau chiar de lipsa acestuia), bisericile pot răspunde la nevoi întrebând și oferind sprijin concret.
7. Adesea începe în cadrul lucrării cu copiii.
Liderii lucrării cu copiii cer cel mai des ajutor atunci când observă un copil care nu se adaptează la rutina clasei. Mulți descoperă că, în cazul copiilor cu dizabilități, unele ajustări simple pot face o mare diferență. De exemplu, copiii cu autism pot simți anxietate dacă nu știu ce urmează. Un program vizual afișat în clasă poate ajuta enorm. Voluntari specializați, numiți adesea „prieteni” sau „asistenți”, pot fi instruiți să ofere sprijin în interacțiuni sociale și sarcini de învățare. Dacă un învățător spune: „Avem un copil care…”, e semnul clar că are nevoie de sprijin.
8. Nu ar trebui să se oprească la lucrarea cu copiii.
Copiii cu dizabilități devin adolescenți și apoi adulți cu dizabilități. Este important ca bisericile să ofere ucenicizare și părtășie în fiecare etapă a vieții. Joni Eareckson Tada scria:
„Pe cât posibil, o persoană cu handicap ar trebui să aibă ocazia de a interacționa cu ceilalți, să se închine împreună cu ei. Stând alături în bănci, vocile lor se pot uni în laudă.”
Ne dorim același lucru și pentru adolescenții și adulții cu dizabilități: să crească în asemănarea cu Christos, să aibă prietenii, să contribuie cu darurile lor la zidirea bisericii.
9. Lucrarea cu persoanele cu dizabilități este o lucrare pentru întreaga familie.
Bisericile implicate în această lucrare pot întări căsniciile îngrijitorilor acestor persoane (care adesea nu vor avea niciodată „cuibul gol”) și pot sprijini frații care sunt uneori neglijați, poate oferind o seară de odihnă pentru părinți, în care copiii pot fi lăsați în siguranță, într-un grup de sprijin sau pregătind o masă caldă după ce ies din spital. Fiți atenți la nevoile fiecărui membru al familiei.
10. Lucrarea cu persoanele cu dizabilități nu este un loc.
Este o promisiune de apartenență și ucenicie pentru fiecare persoană. Unii cred că lucrarea cu persoanele cu dizabilități este o cameră unde persoanele cu nevoi speciale stau în timp ce restul familiei participă la biserică. Dar este mult mai mult decât atât. Pavel scrie că biserica nu este completă fără fiecare mădular prezent:
„Ba mai mult, mădularele trupului, care par mai slabe, sunt de neapărată trebuință.” (1 Corinteni 12:22)
A învăța mai mult despre această lucrare înseamnă a deveni o biserică accesibilă pentru persoanele cu dizabilități și familiile lor.
Sandra Peoples este autoarea cărții Accessible Church: A Gospel-Centered Vision for Including People with Disabilities and Their Families (Biserica accesibilă: o viziune centrată pe Evanghelie pentru integrarea persoanelor cu dizabilități și a familiilor lor).
Sursa originală: 10 Things You Should Know About Disability Ministry – https://www.crossway.org/articles/10-things-you-should-know-about-disability-ministry/
Tradus cu permisiune – Translated with permission