Conciliul Ecumenic de la Niceea (325) | CONȚINUT COMPLET

Crezul de la Niceea

Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute; Și într-un singur Domn Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl, din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de o ființă (homoousios) cu Tatăl; prin care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ; Care, pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră, S-a coborât și S-a întrupat și S-a făcut om; a pătimit și a înviat a treia zi, S-a înălțat la cer și iarăși va veni să judece viii și morții; Și în Duhul Sfânt.

Iar pe cei care spun: «A fost un timp când Fiul nu era», sau că «înainte de a Se naște nu era», sau că «a fost făcut din cele ce nu sunt», sau că «este din altă ipostasă sau din altă ființă», sau că «este creat», ori «supus schimbării și prefacerii», pe aceștia Biserica Catolică și Apostolică îi dă anatemei.”**

Cele 20 de Canoane

Canonul 1. Dacă cineva a fost făcut famen (eunuc) fără voia sa (din boală sau prin silnicie), acesta rămâne în cler; iar cel care s-a castrat de bunăvoie, deși ar fi fost în cler, încetează din slujire. În viitor să nu fie promovat nimeni care a făcut aceasta de bunăvoie.

Canonul 2. Să nu se mai întâmple ca oameni de curând veniți din păgânism, după puțină catehizare și îndată după botez, să fie ridicați la prezbiterat sau la episcopat. Cel nou convertit are nevoie de vreme și cercare; iar dacă, după hirotonie, se descoperă păcat rușinos, să înceteze din slujire.

Canonul 3. Episcopilor, prezbiterilor și diaconilor (și oricărui cleric) le este oprit să locuiască împreună cu vreo femeie, afară de mamă, soră, mătușă sau persoane mai presus de orice bănuială.

Canonul 4. Episcopul să fie hirotonit de toți episcopii din eparhie; dacă acest lucru este cu neputință, să se adune cel puțin trei, cu încuviințarea scrisă a celor absenți; întărirea (validarea) se face de către mitropolit.

Canonul 5. Hotărârile de excomunicare date într-o provincie să fie respectate pretutindeni; pentru dreaptă cercetare să se țină sinod provincial de două ori pe an: înainte de Postul Mare și pe la toamnă.

Canonul 6. Să rămână în vigoare vechile rânduieli: episcopul Alexandriei are jurisdicție asupra Egiptului, Libiei și Pentapolei, întocmai cum episcopul Romei o are asupra celor ce-i sunt proprii; tot astfel și la Antiohia și în celelalte Biserici să se păstreze privilegiile lor. Hirotonirile făcute fără consimțământul mitropolitului sunt nevalide; dacă se împotrivesc doi-trei episcopi, să prevaleze votul majorității.

Canonul 7. Episcopul Aeliei (Ierusalimului) să fie cinstit după tradiție, păstrându-se drepturile Mitropoliei, și să aibă locul de onoare cuvenit.

Canonul 8. Despre cei numiți „cathari” (novatieni): cei ce vin la Biserica Catolică și Apostolică păstrează treptele clericale, dacă mărturisesc în scris dogmele Bisericii (între care și comuniunea cu cei de două ori căsătoriți și cu cei care au căzut în persecuții, după canonul rânduit). Dacă într-o cetate există deja episcop ortodox, așa-zisul „episcop” cathar primește rang de prezbiter (sau, la socotința episcopului, de corepiscop), pentru a nu exista doi episcopi în același oraș.

Canonul 9. Dacă s-au făcut hirotonii la prezbiterat fără cercetare cuvenită, iar cel hirotonit a mărturisit crime ori greșeli grave, să nu fie primit (în treaptă); Biserica primește numai ceea ce este fără prihană.

Canonul 10. Dacă dintre cei căzuți (lepădați) vreunul a fost hirotonit din neștiință sau cu știință, când se descoperă aceasta, să fie depus.

Canonul 11. Pentru cei ce au căzut fără constrângere pe vremea lui Liciniu: deși nu sunt vrednici de iertare, să li se arate milă; cei ce erau împărtășiți vor sta trei ani „ascultători”, șapte ani „proșternuți” și doi ani „împreună-rugători” (fără a aduce darurile).

Canonul 12. Despre cei care, pentru credință, au lepădat centura militară și apoi s-au întors la ea (ba chiar și-au cumpărat prin daruri vechile dregătorii): să stea trei ani „ascultători” și zece ani „proșternuți”. Episcopul poate micșora timpul, dacă vede roade vrednice de pocăință.

Canonul 13. Celui aflat pe moarte să nu i se refuze viaticul (Sfânta Împărtășanie). Dacă se însănătoșește, rămâne între „împreună-rugători”. În general, oricărui muribund care cere, după cercetare, episcopul să-i dea Euharistia.

Canonul 14. Catehumenii care au căzut: după trei ani ca „ascultători”, să se roage împreună cu catehumenii.

Canonul 15. Se desființează obiceiul (necanonic) ca episcopi, prezbiteri sau diaconi să se mute din cetate în cetate; încercările de acest fel sunt nule, iar clericul se întoarce la Biserica în care a fost hirotonit.

Canonul 16. Clericii care părăsesc necanonic Biserica lor să nu fie primiți în alta; să fie îndemnați să revină; iar dacă nu ascultă, să fie excomunicați. Hirotonirea cuiva aparținând altei Biserici, fără consimțământul propriului episcop, este nulă.

Canonul 17. Clericul care ia camătă (de pildă „a suta parte” pe lună sau alte mijloace nelegiuite de câștig) să fie depus și șters din catalogul clerului.

Canonul 18. Se oprește ca diaconii să dea Euharistia prezbiterilor sau să atingă Tainele înaintea episcopilor; diaconii să-și cunoască rânduiala, primind Euharistia după prezbiteri, de la episcop ori prezbiter, și să nu stea între prezbiteri. Cei neascultători să fie depuși.

Canonul 19. Despre paulianiști (ai lui Paul de Samosata) care vin la Biserică: să fie rebotezați; iar dintre clericii lor, dacă sunt găsiți vrednici, după rebotez să fie hirotoniți; altminteri, să fie depuși. Așa-zisele „diaconițe” (femei cu numele treptei, fără punerea mâinilor) se numără între laici.

Canonul 20. Pentru ca pretutindeni să fie unitate în rânduială: în Ziua Domnului (duminica) și în zilele Cincizecimii (cele cincizeci de zile după Paști), rugăciunea să se facă stând în picioare, nu în genunchi.

Scrisoarea Sinodală

Către Biserica din Alexandria, prin harul lui Dumnezeu, sfântă și mare; și către frații noștri iubiți, clerul și laicii ortodocși din tot Egiptul, și din Pentapole, și din Libia, și din orice neam de sub cer, sfântul și marele sinod, episcopii adunați la Niceea, vă urează sănătate în Domnul.

Deoarece marele și sfântul Sinod, care s-a adunat la Niceea prin harul lui Christos și al prea-religiosului nostru Suveran, Constantin, cel ce ne-a strâns din provinciile și cetățile noastre, a cercetat chestiunile ce privesc credința Bisericii, ni s-a părut necesar ca unele lucruri să vi le comunicăm în scris, pentru ca astfel să puteți ști cele puse în discuție și cercetate, precum și cele hotărâte și întărite.

Mai întâi deci, în fața prea-religiosului nostru Suveran Constantin, s-a făcut cercetare asupra nelegiuirii și călcării de lege a lui Arius și a adepților lui; și s-a hotărât în unanimitate ca el și părerile lui nelegiuite să fie date anatemei, împreună cu cuvintele lui hulitoare și cu speculațiile de care s-a făcut vinovat, hulind pe Fiul lui Dumnezeu și zicând că El este „din cele ce nu sunt”, și că „mai înainte de a Se naște nu era”, și că „a fost un timp când nu era”, și că Fiul lui Dumnezeu, prin voința Sa liberă, este capabil atât de viciu, cât și de virtute; zicând de asemenea că este o creatură.

Pe toate acestea sfântul Sinod le-a dat anatemei, neputând nici să audă doctrina lui nelegiuită, nebunia lui și cuvintele lui hulitoare. Iar despre învinuirile aduse lui și despre urmările lor ați auzit deja sau veți auzi amănuntele, ca să nu se pară că asuprăm pe un om care, de fapt, a primit răsplata potrivită pentru propriul păcat.

Atât de mult a sporit nelegiuirea lui, încât i-a pierdut chiar pe Theonas din Marmorica și pe Secundes din Ptolemaida; căci și aceștia au primit aceeași sentință ca și ceilalți.

Dar după ce harul lui Dumnezeu a izbăvit Egiptul de acea erezie și hulă și de persoanele care au îndrăznit să facă tulburare și dezbinare într-un popor până atunci în pace, a rămas chestiunea obrăzniciei lui Meletie și a celor hirotoniți de el; iar cu privire la această parte a lucrării noastre, acum, iubiților frați, vă aducem la cunoștință hotărârile Sinodului.

Sinodul, așadar, fiind înclinat să se poarte cu blândețe față de Meletie (căci, în dreptate strictă, el nu merita nicio îngăduință), a hotărât ca el să rămână în propria sa cetate, dar să nu aibă autoritate nici să hirotonească, nici să administreze treburile, nici să facă numiri; și să nu se arate în ținut sau în vreo altă cetate în acest scop, ci să se bucure doar de titlul rangului său; iar cei așezați [în treaptă] de el, după ce vor fi întăriți printr-o mai sfântă punere a mâinilor, să fie primiți la comuniune, în următoarele condiții: să aibă și rangul, și dreptul de a sluji, însă să fie cu totul inferiori tuturor celor înscriși în vreo biserică sau parohie și așezați de prea-onorabilul nostru coleg Alexandru.

Astfel încât acești oameni să nu aibă nicio autoritate de a face numiri de persoane pe placul lor, nici de a propune nume, nici de a face absolut nimic fără consimțământul episcopilor Bisericii Catolice și Apostolice, care slujesc sub prea-sfântul nostru coleg Alexandru; pe când aceia care, prin harul lui Dumnezeu și prin rugăciunile voastre, s-au aflat în niciun fel de schismă, ci dimpotrivă fără prihană în Biserica Catolică și Apostolică, să aibă autoritatea de a face numiri și propuneri de persoane vrednice dintre clerici și, pe scurt, de a face toate lucrurile potrivit legii și rânduielii Bisericii.

Iar dacă se va întâmpla ca vreunul dintre clericii care sunt acum în Biserică să moară, atunci cei primiți de curând să-i urmeze în slujbă, cu condiția să se arate vrednici, și poporul să-i aleagă, iar episcopul Alexandriei să se învoiască la alegere și s-o întărească.

Această îngăduință s-a făcut pentru toți ceilalți; însă, din pricina purtării lui neorânduite de la început și a nechibzuinței și pripelii firii sale, aceeași hotărâre nu s-a făcut cu privire la Meletie însuși, ci, întrucât este un om în stare să săvârșească iarăși aceleași neorânduieli, să nu i se acorde nicio autoritate și niciun privilegiu.

Acestea sunt amănuntele care privesc în chip deosebit Egiptul și pe prea-sfânta Biserică a Alexandriei; iar dacă, în prezența preacinstitului nostru domn, colegul și fratele nostru Alexandru, s-a mai înfăptuit ceva prin canon sau altă hotărâre, el însuși vi le va face cunoscute pe larg, el fiind și călăuză, și împreună-lucrător în cele ce s-au făcut.

Vă vestim, de asemenea, buna veste a înțelegerii privitoare la sfântul Paști, că și această chestiune, prin rugăciunile voastre, s-a rânduit cu dreptate; astfel încât toți frații noștri din Răsărit, care odinioară urmau obiceiul iudeilor, să prăznuiască de acum înainte acea prea-sfântă sărbătoare a Paștelui în aceeași zi cu romanii și cu voi înșivă și cu toți cei care au păzit Paștele încă de la început.

Pentru aceasta, bucurându-ne de aceste rodnice rezultate și de pacea și armonia noastră comună și de stârpirea oricărei erezii, primiți-l cu atât mai multă cinste și cu sporită dragoste pe colegul nostru, episcopul vostru Alexandru, care ne-a bucurat prin prezența sa și care, la o vârstă atât de înaintată, a îndurat atâtea osteneli, pentru ca pacea să se întemeieze între voi și între noi toți.

Rugați-vă și pentru noi toți, ca cele socotite de folos să rămână neclintite; căci s-au făcut, credem, spre buna-plăcere a lui Dumnezeu Atotputernicul și a Unuia-Născut, Domnul nostru Isus Christos, și a Duhului Sfânt, Căruia fie slava în veci. Amin.