„Nu te voi uita”
Speranță în durerea demenței
În fiecare marți, Violet zâmbește când o vizitez și o țin de mâna, dar nu-și amintește că sunt prietena care a ajutat-o și a avut grijă de ea în ultimii cinci ani. Tablourile brodate cu acul cu care și-a decorat cu dragoste casa au fost uitate de mult, iar acum stă la masa de lucru, amețită, de parcă n-ar fi ținut niciodată o foarfecă în mână.
În zilele bune, încearcă să recite împreună cu mine rugăciunea Tatăl nostru, dar din ce în ce mai des nu își mai aduce aminte cuvintele care odată o susțineau în momentele grele ale vieții. Ceața demenței i-a șters de mult din memorie aceste mijloace obișnuite de mântuire, iar acum lumea ei s-a redus la pereții luminoși ai azilului în care este îngrijită.
Când merg alături de Violet, am senzația că privesc moartea în slow motion. Pe măsură ce ciudățeniile, valorile și trăsăturile de personalitate pe care am ajuns să le iubesc la ea dispar una câte una, parcă o văd pe Violet însăși micșorându-se și dispărând.
O durere unică
Durerea pe care am trăit-o în călătoria mea alături de Violet este doar o umbră a suferinței pe care o simt cei care au grijă de un membru al familiei drag afectat de demență. Familiile persoanelor care suferă de demență se confruntă adesea cu un doliu anticipat — doliul în așteptarea pierderii — în timp ce persoana iubită este încă în viață. Un astfel de diagnostic devastator aduce valuri de neîncredere și durere chiar înainte ca moartea să-și facă apariția. Este o perioadă de jale pentru că ne imaginăm viața fără acel cineva drag; jelim pentru că boala erodează vitalitatea persoanei iubite și, în cazul demenței, amintirile și personalitatea acesteia.
Este o experiență ciudată și dezorientantă să jelești o persoană care este încă în viață. În cazurile cele mai bune, în urma unui diagnostic mai avem puțin timp să acordăm prioritate conversațiilor sincere și ultimelor îmbrățișări. Demența, însă, adesea îi privează pe cei dragi chiar și de această mică consolare. Cei care suferă adesea nu au limbajul, perspicacitatea și memoria necesare pentru a purta conversațiile semnificative după care tânjim. Poate că spunem cuvintele care ne apasă, doar pentru ca persoana iubită să le uite o oră mai târziu sau, mai rău, să reacționeze cu o agitație și cruzime neobișnuită. Să poți trece peste sentimentele pe care le trăiești atunci când cineva drag ție este diagnosticat cu demență este greu și se întâmplă foarte rar.
Durerea se adâncește pe măsură ce natura progresivă a demenței îi schimbă pe cei dragi sub ochii noștri. Nu își mai găsesc cuvintele, își pierd memoria pe termen scurt, se retrag și se izolează, nu mai pot găti, nu mai pot conduce, nu mai știu cum să se îmbrace. Pe măsură ce toate lucrurile care le erau odată familiare dispar, apar comportamente noi, tulburătoare, marcate de agitație, anxietate și halucinații. În urma acestor schimbări, familiile experimentează pierderea persoanei pe care o cunoșteau și, având în vedere evoluția lungă și lentă a demenței, această perioadă de doliu persistă ani de zile. Perioadă de doliu anticipat se prelungește, acumulează noi răni și adesea se agravează în timp.
Pe măsură ce ne lăsăm purtați pe valurile confuziei și întristării, preocupările noastre se îndreaptă spre latura spirituală. Ce putem spune despre sufletul unei persoane dragi când aceasta își pierde toate amintirile legate de mersul la biserică, de rugăciune și chiar de Christos însuși? Oare harul lui Dumnezeu se estompează odată cu amintirile, ofilindu-se odată cu subțierea neuronilor noștri? Oare cei dragi ai noștri sunt încă mântuiți când nu mai pot spune: “Christos a înviat!”?
Păstrat chiar dacă amintirile dispar
Violet nu mai pare să-și amintească de câinii ei pe care îi îndrăgea sau de modul în care îngrijea grădina din curtea din spate, curățând covorul de ace de pin cu precizie. Și totuși, zâmbește, răspunde la îmbrățișări și simte emoții suficient de profunde încât să râdă și să plângă. Deși amintirile ei s-au estompat, amprenta lui Dumnezeu rămâne neschimbată asupra ei.
La fel se întâmplă cu tot poporul lui Dumnezeu, indiferent dacă parcurgem viața cu ochii deschiși sau rătăcim în ceață, pentru că mântuirea noastră nu își are originea în memoria noastră, ci în harul lui Dumnezeu față de noi în Christos. Așa cum afirmă în mod atât de emoționant Benjamin Mast, profesor de psihologie la Universitatea din Louisville, în cartea sa plină de înțelepciune, Second Forgetting (A doua uitare):
Afecțiuni precum boala Alzheimer au o influență atât de puternică asupra unei persoane, încât pot părea o formă de sclavie – ca și cum persoana respectivă ar fi sclavul bolii. Cu toate acestea, deși există schimbări majore în memoria, personalitatea și comportamentul lor, există încă o realitate fundamentală și un aspect durabil al identității lor care nu poate fi luat. … Aceste persoane rămân copii ai lui Dumnezeu, creați după chipul Său, iar identitatea și viața lor sunt încă înrădăcinate în Christos. (66)
O astfel de asigurare poate fi încurajatoare atunci când nu mai auzim Numele lui Christos pe buzele unei persoane dragi. Când laudele se opresc și rugăciunile spuse mult timp se estompează din memorie, ne putem îngrijora că declarațiile de credință anterioare ale persoanei iubite erau mărturisiri false (Matei 7:21-23; Romani 11:29). Ne întrebăm cum putem să-i mai considerăm pe cei dragi printre cei mântuiți, când ei nu mai cheamă Numele Domnului (Faptele Apostolilor 2:21)?
Ne putem aminti că uitarea unei persoane care suferă de demență reflectă efectele bolii, mai degrabă decât o respingere voită a mântuirii prin Christos. Pentru cei cu demență, starea de ruină a creației afectează mintea cu o devastare deosebită. Cu toate acestea, chiar dacă încrederea exprimată de o astfel de persoană în Domnul poate șovăi, Dumnezeu a promis că ne va susține până la bătrânețe, chiar și atunci când amintirile noastre se vor estompa (Isaia 46:4).
Speranță neștirbită
Dumnezeu și-a ales copiii înainte de întemeierea lumii (Ioan 1:12; Efeseni 1:4), „un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui” (1 Petru 2:9). Indiferent dacă ravagiile demenței schimbă memoria sau comportamentul unei persoane dragi, în Christos ea rămâne o făptură nouă (Romani 6:6; 2 Corinteni 5:17). Gândiți-vă mângâierea oferită de Petru:
“Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Christos, Care, după marea Lui îndurare, ne-a născut din nou la o nădejde vie, prin învierea lui Isus Christos din morţi, şi la o moştenire nepieritoare şi nepângărită, care nu se ofileşte şi care este păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea care este gata să fie descoperită în vremea de pe urmă.” (1 Petru 1:3-5)
Dumnezeu ne-a născut din nou. Credința este un dar de la Dumnezeu însuși, „nu prin fapte” (Efeseni 2:8–9), și odată revărsată asupra noastră, moștenirea primită, viața veșnică rămâne nepieritoare, nepângărită și neofilită. Aceeași moștenire îi așteaptă pe cei dragi ai noștri care suferă de demență, chiar și atunci când nu-și mai amintesc numele lui Christos. Chiar și atunci când nu mai pot vorbi, Duhul continuă să le cerceteze și să le cunoască inimile și se roagă pentru ei (Romani 8:26-27). Mântuirea celor dragi ai noștri nu depinde de memoria lor, ci de a Lui. Iar memoria Lui este perfectă.
Memorie nepieritoare
Dumnezeu nu-i uită niciodată pe cei iubiți. Spre deosebire de mințile noastre obosite de păcat, predispuse la deteriorare, Lui nimic nu-I scapă (Psalmul 33:13-15). El ne cunoaște gândurile chiar înainte de a le rosti: „Doamne, Tu m-ai cercetat și m-ai cunoscut! Tu știi când stau jos și când mă ridic; Tu îmi cunoști gândurile de departe” (Psalmul 139:1-2).
Și mai uimitor este faptul că memoria perfectă a lui Dumnezeu este legată de credincioșia Lui. Pe tot parcursul Vechiului Testament, Dumnezeu își amintește de poporul Său și acționează cu milă chiar și atunci când poporul Îl respinge. Când apele potopului au acoperit pământul, „Dumnezeu și-a adus aminte de Noe și de toate animalele și de toate vitele care erau cu el în corabie” (Geneza 8:1) și i-a salvat. Dumnezeu și-a adus aminte de Avraam și l-a salvat pe Lot la distrugerea Sodomei (Geneza 19:29). Când israeliții zăceau sub tirania lui Faraon, „Dumnezeu le-a auzit gemetele și și-a adus aminte de legământul Său cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov” (Exodul 2:24) și le-a croit o cale spre libertate.
În fiecare caz, faptul că Dumnezeu și-a amintit despre poporul Său era legat de bunătatea Lui, de faptele Lui de har și de caracterul Său etern „milostiv și îndurător, încet la mânie și bogat în îndurare și credincioșie” (Exodul 34:6). „Poate o femeie să uite copilul pe care îl alăptează, să nu aibă milă de fiul pântecelui ei?”, declară Dumnezeu prin profetul Isaia. „Şi chiar dacă ea ar uita, Eu nu te voi uita! Iată, te-am săpat în palmele Mele iar zidurile tale sunt pururi înaintea Mea” (Isaia 49:15-16).
El rămâne ferm
Deși Violet pare o umbră a ei însăși, găsesc mângâiere în adevărul că Dumnezeu o vede și o cunoaște. El i-a gravat numele pe palmele Sale și a promis că nu o va părăsi și nu o va abandona niciodată (Evrei 13:5). Deși ea a uitat cum să se roage, Cel vrednic de toată lauda nu o va uita niciodată.
Când ai alături oameni se luptă cu demența, ia-ți inima în dinți. Demența reflectă căderea, iar sub opresiunea ei, amintirile se ofilesc, se estompează și se risipesc ca frunzele uscate în bătaia vântului. Dar memoria lui Dumnezeu este perfectă. Îmbrățișarea Lui rămâne fermă, indiferent dacă aceștia își amintesc sau nu numele Lui. Și în Christos, nimic nu poate smulge poporul Lui din iubirea Lui (Romani 8:38-39).
Sursa originală: I WIll Not Forget You – https://www.desiringgod.org/articles/i-will-not-forget-you
Tradus cu permisiune – Translated with permission