Fata pe care o vrei s-ar putea să nu existe

Cum îi ține mândria singuri pe unii bărbați?

Odată am auzit un creștin întrebându-l pe cel care îi organizase o întâlnire pe nevăzute: „Deci asta crezi despre mine?”

Fata – „deși foarte drăguță” – nu era genul lui (accentul pus de el clarificând eufemismul). Erau incompatibili – dar nu din cauza lui. Intermediarul, neprevăzând ceea ce era atât de evident pentru bărbatul singur, l-a jignit fără să vrea pe prietenul său cu alegerea fetei. Alegerea, așa cum o înțelegea el, era o reflectare a potențialului și valorii sale, a bărbăției sale. Merita o parteneră mai potrivită.

Un alt bărbat creștin pe care îl cunoșteam a acționat în mod similar. Era atât de inflexibil în privința preferințelor sale, încât cei din jur se întrebau dacă Dumnezeu crease măcar o femeie care să le poată îndeplini. El, ca și cum ar fi fost un joc, ignora orice fată creștină drăguță care îi arăta interes, din cauza așteptărilor febrile cu privire la cine ar trebui să fie cu el. Respingea orice zvon de interes, deoarece se credea destinat pentru ceea ce, în esență, era un supermodel creștin.

Unii din biserică — nu toți, nici măcar majoritatea — rămân singuri pentru că nu își găsesc „genul”. Prin „gen” ei înțeleg mai mult decât (1) sex opus, (2) necăsătorit(ă) și (3) urmaș al lui Christos. Ei resping fată după fată (sau băiat după băiat), privind pieziș spre viitoare regine ale cerului ca și cum li s-ar fi pus în față veverițe, gâște și aligatori ca ajutoare potrivite.

Imaginează-ți poezia din Geneza dacă aceste personaje ar fi fost inserate în locul lui Adam. În loc să privească prima femeie și să exclame: „Iată, în sfârșit, os din oasele mele și carne din carnea mea” (Geneza 2:23), ele ar fi spus: „Da, e mult mai aproape — aceleași oase și aceeași carne — și nu am nicio îndoială că este o fată foarte drăguță și toate cele, și sunt sigur că vom fi prieteni buni, dar trebuie să spun că nu sunt convins că este chiar genul meu.” Imaginează-ți dacă Adam I-ar fi spus lui Dumnezeu: „Deci, asta este părerea Ta despre mine?”

Prea multe arome

Acum, desigur, ideea mea nu este că trebuie să te căsătorești cu primul creștin eligibil din biserica ta. Ideea este că unii resping (sau amână considerabil acceptarea) darul lui Dumnezeu al căsătoriei pentru că standardele lor depășesc standardele lui Dumnezeu.

Preferințele lor înălțate, izvorâte dintr-o părere exagerată despre sine, iau locul criteriilor biblice. Ei nu aplică îndemnul lui Pavel la viața lor sentimentală:

„Prin harul care mi-a fost dat, spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia.” (Romani 12:3)

Aș paria că majoritatea acestor romantici neputincioși (neputincioși, desigur, prin alegere) se luptă cu mândria pentru că, de fapt, sunt doriți de sexul opus. Ei sunt „foarte căutați”. Au mai multe opțiuni decât restul dintre noi — și pare să le fie mai rău din cauza asta. Ca un copil într-un Baskin-Robbins, nu se pot hotărî să spună „Da” unei singure arome tocmai pentru că ar însemna să renunțe la atâtea alte opțiuni.

Astfel, își petrec anii în „cofetărie”, zăbovind. Se întâlnesc, dar nu se căsătoresc. Deși poate nu o fac cu rea intenție, lasă în urmă inimi frânte. Nu au găsit încă cornetul cu toate cele treizeci și una de arome. Puși în fața alegerilor, nu pot gusta, de teama lui „ce-ar fi dacă”. Ce-ar fi dacă mai târziu le-ar plăcea aroma de ciocolată albă cu zmeură? Ce-ar fi dacă, în final, s-ar mulțumi cu ceva mai puțin? Ce-ar fi dacă ar întâlni „pe cea/pe cel potrivit” după ce ar schimba inele cu altcineva?

Cruzimea opțiunilor și tirania așteptărilor nerealiste legate de căsătorie îi frustrează, așa că pleacă cu mâinile goale. Eul, în cele din urmă, le-a furat dragostea.

Mândrie și prejudecată

Ani de zile, și eu mi-am furat singur din propriile șanse. Scriu acest articol nu pentru a răsuci cuțitul în rana celor care se luptă cu singurătatea lor (și care rămân astfel fără să fi fost alegerea sau vina lor), nici nu doresc să cert tinerii pentru starea de singurătate din biserica de azi (ca și cum ei ar fi singurii vinovați). Scriu pentru unii care stau singuri în calea lor (în special bărbaților creștini), care nu iau în considerare femeile minunate chiar din fața lor.

Aș fi putut interpreta ambele personaje mândre din piesa lui Shakespeare Mult zgomot pentru nimic. Ca Benedict, aș fi putut spune: „Una e frumoasă, și totuși eu sunt bine; alta e înțeleaptă, și totuși eu sunt bine; alta e virtuoasă, și totuși eu sunt bine; dar până ce toate harurile vor fi într-o singură femeie, o singură femeie nu va intra în bunăvoința mea.” Așa cum s-a spus despre Beatrice, s-ar fi putut spune și despre mine: „[El] nu poate iubi, nici nu poate lua vreo formă sau vreun plan de afecțiune, [el] este atât de îndrăgostit de sine.”

Nu am greșit prin faptul că nu am luat căsătoria în serios; am greșit prin faptul că m-am luat pe mine prea în serios. Ea trebuia să fie exotică, frumoasă, extrovertită, atletică, aventuroasă, amuzantă, inteligentă, harnică… ah, și creștină. Și trebuia să fie toate acestea, și încă mai mult, pentru că, în tăcere, consideram că merit asta. Până ce toate harurile ar fi fost în ea, nu ar fi intrat în bunăvoința mea. Dragostea maritală era disprețuită pentru că eul era prețuit.

Oare mândria, chiar dacă se ascunde printre o mulțime de motive legitime, te împiedică să te căsătorești? Oare concentrarea excesivă pe tine însuți te oprește să răspunzi minunatului apel la legământ? Îmi doresc ca unii dintre voi să fie eliberați din celula de detenție autoimpusă, unde îi consideră pe toți (dacă nu pe majoritatea) creștinilor sub standardele voastre imposibile. Este un loc mizerabil și singuratic în care să trăiești.

Standardul „Everest”

Acum, faptul că spun că unii au standarde imposibile pentru un soț sau o soție, înseamnă asta să anulăm standardele? Nicidecum. Atracția, interesele comune, scopurile comune, tipurile de personalitate și așa mai departe contează. Este foarte bine să fii atras de persoana cu care te căsătorești. Eu sunt căsătorit cu femeia minunată cu care sunt pentru că am păstrat câteva standarde bune.

Dar, deși astfel de detalii sunt importante, ele nu sunt totul pentru credincioși. „Decât frumusețea înșelătoare și farmecul deșert, mai bine o femeie care se teme de Domnul, ea va fi lăudată.” (Proverbe 31:30) Nu ar trebui, așa cum am făcut odinioară, să cochetezi cu intenția de a converti femei care posedă o frumusețe pieritoare, în timp ce le treci cu vederea pe femeile lui Dumnezeu, care au o frumusețe nepieritoare (1 Petru 3:4). Nu toate aromele sunt create egale, iar cei evlavioși vor prioritiza în consecință.

Amintește-ți, creștinii au deja cel mai înalt standard de pe planetă atunci când iau în considerare un soț sau o soție: nașterea din nou. Fulgerul divin trebuie să fi lovit această femeie. Christos trebuie să o fi chemat afară din mormânt. Nimic mai puțin decât o minune nu o face vrednică de căsătorie. Această realitate, atunci când este prețuită, este mai uimitoare decât orice fizic atrăgător sau farmec natural. Cine va fi ea peste o mie de ani?

Fulgerul chiar lovește

Bărbat creștin, dacă Dumnezeu îți dă una dintre fiicele Sale alături de care să crești copii, să râzi cu poftă, să faci dragoste și să călătorești, ea va fi, într-o zi, „o creatură care, dacă ai vedea-o acum, ai fi puternic ispitit să o venerezi” (The Weight of Glory, p. 46). Ea cultivă o frumusețe pe care ochii tăi pământești încă nu o pot vedea fără să fie orbiți. Căsătoria „în Domnul” nu este niciodată un apel de a te mulțumi cu ceva mai puțin.

Pentru bărbatul sau femeia care își pune prea multă speranță în căsătorie și, astfel, își ridică standarde nerealiste, trebuie amintit că această lume prezentă — și lucrurile ei bune, precum căsătoria — trece. Putem spera să fim fericiți în căsniciile noastre tocmai pentru că mariajul fericit nu este, în cele din urmă, speranța noastră. Cel mai dorit soț sau soție din această viață nu va face din pământ cer. Cea mai mare fericire conjugală nu ne va inaugura escatologia și nu va face slava viitoare irelevantă.

Doar prin coborârea Mirelui pe pământ El a dezvăluit taina: Dumnezeu a creat nunțile pentru a uni doi într-unul. Fiecare fior pe care îl simțim când se deschid ușile pentru a dezvălui mireasa ne amintește de viitorul nostru. Căsătoria, deși uimitoare, nu este despre noi — ne bucurăm de ea fără să ne închinăm ei. Dumnezeu va face pământul cer atunci când Se va întoarce și va locui aici.

Până atunci, putem (și cei mai mulți dintre noi ar trebui) să căutăm să îmbrățișăm darul bun al căsătoriei, în măsura în care depinde de noi. Până atunci, ne căsătorim cu genul nostru — oameni imperfecți, răscumpărați prin har, făcuți vii în Christos. Până atunci, trăim scopul suprem al omului în căsniciile noastre: să-L glorificăm pe Isus, știind că Dumnezeu este cel mai mult glorificat în căsniciile noastre atunci când căsniciile noastre sunt cel mai mult mulțumite în El. Doi soți imperfecți, o căsnicie imperfectă, îndreptându-și privirea spre veșnicia cu El.

Sursa originală: The Girl You Want May Not Exist – https://www.desiringgod.org/articles/the-girl-you-want-may-not-exist

Tradus cu permisiune – Translated with permission