Ce se întâmplă cu sufletele bebelușilor care mor?

Aceasta este o întrebare dificilă și sensibilă. Orice răspuns trebuie să țină seama de faptul că toți ne naștem păcătoși și, prin urmare, vrednici de judecată. Accentul constant al Noului Testament asupra necesității unei a doua nașteri indică faptul că starea noastră naturală este una de păcat, nu de inocență (Ioan 3:1–12; Efeseni 2:1–5; cf. Psalmul 51:5). Suntem „din fire copii ai mâniei” (Efeseni 2:3).

Pe lângă natura păcătoasă, venim în lume și cu păcatul lui Adam imputat nouă. Din pricina unirii noastre cu Adam, ne naștem vinovați de primul lui păcat (Romani 5:12–21). Putem discuta această doctrină pe larg în altă parte, dar deocamdată este suficient să subliniem că, potrivit lui Pavel, faptul că toți mor fizic (chiar și cei care, precum bebelușii, nu au avut posibilitatea de a încălca în mod conștient o lege a lui Dumnezeu — Romani 5:13–14) demonstrează că suntem legați de vina păcatului lui Adam.

Dacă toți ne naștem sub păcat, iar mântuirea se obține prin credința în Christos (pe care pruncii nu par să aibă capacitatea mentală de a o exercita), la început ar părea că niciun bebeluș nu poate fi mântuit. Totuși, nu cunoaștem pe nimeni care să susțină de fapt această poziție. Suntem convinși că ar fi o concluzie prematură și nebiblică.

Un motiv este că Scriptura oferă exemple aparente de bebeluși care au fost mântuiți. Ni se spune că Ioan Botezătorul a fost umplut de Duhul încă din pântecele mamei lui (Luca 1:15). În teologia lui Luca, a fi umplut de Duhul este în mod constant văzut ca un aspect al lucrării Duhului printre cei regenerați (Luca 1:41, 67; Fapte 2:4; 4:8, 31; 6:3, 5; 9:17; 11:24).

Cu sute de ani înainte de Ioan Botezătorul, David a scris: „Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei mele, m-ai pus la adăpost de orice grijă la țâțele mamei mele. De când eram la sânul mamei, am fost sub paza Ta, din pântecele mamei ai fost Dumnezeul meu.” (Psalmul 22:9–10). Deoarece David pare să menționeze că a avut încredere în Dumnezeu încă de pe când era bebeluș, unii au concluzionat că Dumnezeu mântuiește bebelușii dându-le o formă „primordială” de credință. Totuși, această concluzie nu este necesară pentru argumentul nostru; ideea principală în acest pasaj este că David, în mod evident, se afla într-o relație mântuitoare cu Dumnezeu încă din pântecele mamei sale.

Aceste versete fac foarte puțin probabil ca toți bebelușii care mor să fie pierduți. Dacă Dumnezeu i-a mântuit pe Ioan Botezătorul și pe David în pruncie, cu siguranță suntem îndreptățiți să concluzionăm că El i-a mântuit și pe alții în pruncie, adică pe cei care nu au avut ocazia de a crește. Totuși, ar fi nejustificat să conchidem din aceste texte că toți cei care mor în pruncie sunt mântuiți. Regenerarea pruncilor nu pare a fi felul obișnuit de lucrare al lui Dumnezeu; trebuie să avem în vedere că „cei răi sunt stricați încă din pântece; mincinoși, se rătăcesc încă de la naștere” (Psalmul 58:3).

În lumina acestor lucruri, unii au susținut că Dumnezeu mântuiește unii bebeluși care mor, iar pe alții nu. Ei arată că aceasta pare a fi în cea mai mare măsură în acord cu doctrinele alegerii și păcatului originar.

John Piper și mulți alții cred însă că trebuie luat în considerare încă un fir biblic de dovezi. Aceste dovezi ne conduc la concluzia că Dumnezeu îi mântuie pe toți bebelușii care mor.

Într-o predică de înmormântare ținută cu câțiva ani în urmă pentru un bebeluș, John Piper a rezumat temeiul concluziei lui astfel:

Isus spune în Ioan 9:41 celor care s-au simțit jigniți de învățătura Lui și L-au întrebat dacă îi consideră orbi: „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat; dar acum ziceți: ‘Vedem.’ De aceea, păcatul vostru rămâne.”

Cu alte cuvinte, dacă unei persoane i-ar lipsi capacitatea naturală de a vedea revelația voii lui Dumnezeu sau slava lui Dumnezeu, atunci păcatul acelei persoane nu ar rămâne — Dumnezeu n-ar aduce acea persoană la judecata finală pentru că n-a crezut ceea ce nu a avut capacitatea naturală să vadă.

Celălalt text este Romani 1:20, unde Pavel se ocupă de persoane care n-au auzit Evanghelia și nu au acces la ea, dar au acces la revelația slavei lui Dumnezeu în natură:

„În adevăr, în însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu luare aminte la ele, în lucrările Lui; așa că nu se pot dezvinovăți.” (Romani 1:20)

Cu alte cuvinte: dacă o persoană n-a avut acces la revelația slavei lui Dumnezeu — n-a avut capacitatea naturală de a o vedea și înțelege — atunci Pavel lasă să se înțeleagă că ar avea o scuză la judecată.

Ideea este că, deși noi, oamenii, suntem sub pedeapsa judecății și a morții veșnice din pricina căderii rasei noastre în păcat și a naturii păcătoase pe care o avem toți, totuși Dumnezeu execută această judecată numai asupra celor care au capacitatea naturală de a vedea slava Lui și de a înțelege voia Lui, dar refuză să o îmbrățișeze ca comoara lor.

Bebelușii, cred eu, nu au încă acea capacitate; și, prin urmare, în înțelepciunea nepătrunsă a Sa, Dumnezeu îi aduce sub sângele iertător al Fiului Său.

Într-o altă predică, el adaugă:

Dumnezeu, în dreptatea Sa, va găsi o cale de a-i mântui pe pruncii care mor de depravarea lor. Cu siguranță vor fi mântuiți prin Christos, nu altfel. Dar dincolo de acestea, am fi deja pe tărâmul speculațiilor. Mi se pare că cea mai firească presupunere ar fi că bebelușii vor crește în Împărăție (fie imediat, fie în timp) și, prin harul lui Dumnezeu, vor ajunge la credință, astfel încât îndreptățirea lor să fie numai prin credință, întocmai ca a noastră.

Este important să subliniem că, în viziunea noastră, Dumnezeu nu-i mântuiește pe bebeluși pentru că ar fi nevinovați. Ei nu sunt nevinovați, ci vinovați. Îi mântuiește pentru că, deși sunt păcătoși, în îndurarea Sa dorește ca mila să fie arătată acelora care sunt păcătoși și, totuși, nu au capacitatea de a înțelege adevărul revelat despre El în natură și în inima omului.

Trebuie de asemenea subliniat că mântuirea tuturor celor care mor în pruncie nu este inconsistentă cu alegerea necondiționată (teologia potrivit căreia Dumnezeu alege pe cine să mântuiască după voia Sa, independent de orice ar fi în interiorul persoanei). După cum a arătat Spurgeon, nu este vorba că Dumnezeu alege pe cineva la mântuire fiindcă va muri în pruncie. Mai degrabă, El a rânduit ca numai cei aleși pentru mântuire să fie lăsați să moară în pruncie. Dreptatea lui Dumnezeu în condamnare se va vedea cel mai clar prin aceea că celor care nu vor fi mântuiți li se va îngădui să-și manifeste păcătoșenia inerentă prin încălcări voite, conștiente.

În cele din urmă, pentru cei care s-au luptat cu această problemă trecând personal prin pierderea unui bebeluș, am vrea să spunem că a ști ce se întâmplă cu bebelușii care mor este un loc bun în care să-ți odihnești sufletul. Dar este doar al doilea cel mai bun loc. Așa cum a spus John Piper într-o altă predică la înmormântarea unui bebeluș:

Primul cel mai bun loc este pur și simplu acesta: Psalmul 119:68 — „Tu ești bun și binefăcător; învață-mă orânduirile Tale!” (VDC)

Acesta a fost textul de înmormântare al lui George Müller când soția lui, Mary, a murit de febră reumatică în 1860. Cele trei puncte ale lui au fost:

1. Domnul a fost bun și a făcut bine, dându-mi-o.
2. Domnul a fost bun și a făcut bine, lăsând-o atât de mult timp lângă mine.
3. Domnul a fost bun și a făcut bine, luând-o de la mine.

El n-a pornit de la Mary către bunătatea lui Dumnezeu. A pornit de la încrederea de neclintit în bunătatea lui Dumnezeu, înrădăcinată în Isus Christos, și și-a interpretat viața și pierderea în lumina acelei bunătăți.

Concluzia este bunătatea lui Dumnezeu — aceasta este nădejdea pentru noi toți, și singura nădejde.

Cântarea noastră de încheiere este o rugă pentru ca Duhul lui Dumnezeu să ne dezlipească de orice lucru de pe pământ care ne-ar ispiti să nu credem aceasta.

Sursa originală: What Happens to Infants Who Die? – https://www.desiringgod.org/articles/what-happens-to-infants-who-die

Tradus cu permisiune – Translated with permission