El ne-a iubit prin singurătate
„Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.” (Ioan 16:32)
La două mii de ani distanță, tindem să asociem Săptămâna Mare cu ideea de a fi împreună — cu adunările din Duminica Floriilor, Vinerea Mare și Duminica Învierii. Însă Săptămâna Mare a fost, pentru Isus, cea mai singuratică săptămână dintre toate.
Desigur, în cetatea aglomerată erau mulți oameni în jurul lui — unii țineau ramuri de palmier, alții stăteau strânși în jurul pâinii și al vinului, alții se luptau în grădină, iar alții strigau „Răstignește-L!” — dar în mijlocul lor, se afla un Om care urma să rămână în curând complet singur. În noaptea în care a fost vândut, le-a spus celor mai apropiați prieteni ai Săi că așa avea să fie:
„În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: ‘Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite.’” (Matei 26:31)
Petru a promis cu toată tăria că nu-L va părăsi niciodată, sub nicio formă. Câteva ore mai târziu, același Petru era prea speriat să recunoască măcar că L-a întâlnit vreodată pe Isus. O simplă slujnică l-a transformat pe neclintitul Petru într-o frunză purtată de vânt. Și aproape toți ceilalți au fost “risipiți” împreună cu Petru.
Singurul Fiu divin a devenit Jertfa care a purtat blestemul în locul nostru (Galateni 3:13), purtând păcatele întregii lumi doar pe cei doi umeri ai Săi. Nimeni nu putea să-L ajute să ducă acea povară. Foarte puțini au rămas suficient de aproape încât să-I aducă mângâiere, iar prietenii Lui cei mai apropiați au fugit cu toții. Drumul pe care a mers Domnul Isus, a fost cel mai singuratic drum.
Disprețuit și lepădat
Totuși, Isus a cunoscut singurătatea cu mult înainte de Săptămâna Mare. Devreme în Evanghelia după Matei, îi spune unui urmaș plin de zel: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul” (Matei 8:20). Chiar și atunci când, în timpul lucrării Sale publice, lucrurile păreau să meargă bine, El știa prea bine că nu Se putea încrede în mulțimile entuziaste.
„Pe când era Isus în Ierusalim, la praznicul Paştelor, mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea. Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om.” (Ioan 2:23–25)
Chiar și atunci când era înconjurat de admirație publică și de aplauze, El știa ce este în om și cât de schimbătoare sunt inimile omenești. Știa prea bine cât de puțini dintre acei „mulți” aveau să aibă curajul să rămână lângă El când lumea avea să se întoarcă împotriva Lui.
Și așa trebuia să fie. Cu șapte sute de ani înainte, Isaia profețise despre această singurătate prin care lumea avea să fie mântuită:
„Dispreţuit şi părăsit de oameni,
om al durerii şi obişnuit cu suferinţa,
era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El,
şi noi nu L-am băgat în seamă.” (Isaia 53:3)
Nu L-am băgat în seamă. Vedem cât de amară a fost disprețuirea cu care s-a confruntat și cât de violent a fost lepădat Isus atunci când L-au vândut, L-au bătut, L-au părăsit și L-au pironit pe o cruce. Dar oare vedem și că noi L-am disprețuit, că noi am iubit mai mult întunericul decât lumina, că și noi L-am lăsat pe Isus să moară singur? Căci acesta este, până la urmă, păcatul. Păcatul — orice păcat — este o disprețuire și o lepădare a adevărului, frumuseții și valorii lui Isus. Nu L-am băgat în seamă. El a îndurat singurătatea și umilirea, răstignirea și ispășirea, pentru a-i salva tocmai pe cei care L-au disprețuit.
Cea mai adâncă singurătate
Oricât de singuratică I-a fost viața, moartea Lui a fost momentul în care a experimentat cea mai adâncă singurătate. Singurătatea aceea a fost atât de cumplită, încât aproape că putea fi simțită.
„De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: «Eli, Eli, Lama Sabactani?» adică: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»” (Matei 27:45–46)
Există vreun strigăt al singurătății mai adevărat sau mai limpede, decât acesta? Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? El cita din psalmul care continuă astfel: „Pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele? Dumnezeule! Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi; strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă.” (Psalmul 22:1–2). Dintre toate ceasurile și clipele singurătății, aceasta a fost cea mai de jos treaptă, cea mai sfâșietoare izolare.
Oricât de dureros a fost să-I vadă pe prietenii Săi lepădându-se de El în ceasul celei mai mari nevoi, singurătatea de pe cruce a fost și mai dureroasă. Dacă trădarea a durut precum spinii înfipți în fruntea Lui, singurătatea pe care a simțit-o în acele momente a fost sulița din coasta Lui. A atârnat pe lemn singur, apăsat de povara acelora pe care venise să-i atragă la Sine.
Niciodată singuri
Poate că în săptămâna aceasta te simți neobișnuit de singur din tot felul de motive reale, însă lasă Săptămâna Mare să-ți amintească faptul că nu ești atât de singur pe cât ai putea crede că ești. Isus a purtat deja singurătatea cea mai adâncă și mai întunecată pe care o meritam noi — El a purtat singur crucea și mânia dreaptă a lui Dumnezeu, mai singur decât vom fi noi vreodată. Și a purtat acea singurătate tocmai pentru ca noi să nu fim niciodată cu adevărat singuri.
„Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine. V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:32–33)
Așadar, nici Isus nu era atât de singur pe cât am fi crezut — Tatăl era întotdeauna cu El. Iar dacă noi suntem în El, nu suntem atât de singuri pe cât ne-am putea simți în necazurile noastre — Christos cel înviat este întotdeauna cu noi. „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:20). Când a spus „în toate zilele”, s-a referit la absolut toate zilele, iar asta înseamnă că aceia care sunt în El nu sunt niciodată cu adevărat singuri.
Marshall Segal este scriitor și redactor-șef la desiringGod.org. El este autorul cărții Not Yet Married: The Pursuit of Joy in Singleness & Dating. A absolvit Bethlehem College & Seminary. El și soția sa, Faye, au trei copii și locuiesc în Minneapolis.
Sursa originală: He Loved Us Through Loneliness – https://www.desiringgod.org/articles/he-loved-us-through-loneliness
Tradus cu permisiune – Translated with permission