Cum să trăiești o viață lipsită de fericire?

A existat cândva un grup de oameni care păreau a fi dintre cei mai binecuvântați. Părea că favoarea lui Dumnezeu se odihnea peste ei. Erau respectați, religioși, unii dintre ei erau bogați. Dacă în vremea lor ar fi existat decorațiuni biblice pentru casă, probabil că pe pereții locuințelor lor ar fi stat înrămate cuvinte care să exprime felul în care se vedeau și felul în care păreau: „Binecuvântați”.

Un om însă s-a uitat la acest grup și a văzut cu totul altceva:

Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția cerurilor: nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați să intre. (Matei 23:13)

Vai. Însuși sunetul cuvântului îi trădează sensul. El vorbește despre durere și pierdere, despre ruină și prăbușire, despre plâns și scrâșnirea dinților. Isus Și-a început lucrarea publică în Evanghelia după Matei rostind binecuvântări peste ucenicii Lui (Matei 5:3–12). Acum, spre final, cele opt Fericiri își găsesc negativul fotografic în cele șapte „vai”-uri aprinse ale lui Isus (Matei 23:13–36).

Dacă Fericirile schițează imaginea vieții binecuvântate, atunci și aceste „vai”-uri fac același lucru pentru viața lipsită de binecuvântare. Vai după vai, Isus trece dincolo de suprafața confortului lumesc și a respectabilității religioase și ne arată cum arată cei mai nefericiți dintre oameni. Și, făcând aceasta, trece și dincolo de suprafața propriilor noastre suflete, întrebându-ne dacă viziunea noastră despre fericire seamănă mai mult cu Împărăția cerurilor sau mai mult cu această lume fără Christos.

Pentru a ne cerceta pe noi înșine, haideți să privim lucrurile invers, prin lentila acestor „vai”-uri. Dacă cineva ar vrea să trăiască o viață lipsită de binecuvântare, ce ar trebui să facă?

1. Cultivă-ți imaginea

Cărturarii și fariseii acordau o mare importanță atenției pe care o primeau din partea celorlalți. Duceau un stil de viață atent regizat cu mult înainte de apariția rețelelor sociale, cultivându-și cu răbdare imaginea publică. Aproape totul la ei era conceput pentru a transmite o imagine pozitivă despre ei.

Dacă te uitai la hainele lor, observai că „își fac filacteriile late și își fac poalele veșmintelor cu ciucuri lungi” (Matei 23:5). Aceste podoabe aveau menirea să-i amintească purtătorului de Legea lui Dumnezeu (Numeri 15:38–39; Deuteronom 11:18). În fond, ele spuneau: „Uitați-vă la Dumnezeu”. Dar prin acest gest, mesajul pe care îl transmiteau de fapt era: „Uitați-vă la mine cum mă uit la Dumnezeu”.

Dacă le ascultai conversațiile, ai fi auzit cât de mult le plăcea să fie „numiți de oameni: «Rabi! Rabi!»” (Matei 23:7). „Simon” ar fi sunat aproape ca o jignire, iar „domnul Simon” nu ar fi fost cu nimic mai bine. Dar „Rabi Simon”? O astfel de adresare aparte era un titlu care îți dădea motiv să ții capul sus înaintea oamenilor.

Dacă le urmăreai purtarea, ai fi observat că „toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuți de oameni” (Matei 23:5). Odaia lor de rugăciune este colțul uliței (Matei 6:5); locul lor preferat în sinagogă este cel dintâi (Matei 23:6); milostenia lor rareori rămâne ascunsă (Matei 6:2). „Pe din afară, se arată oamenilor neprihăniți” (Matei 23:28), iar lor le place să fie așa.

„Vai”-urile rostite de Isus împotriva acestui fel de viețuire ne apasă conștiința cu două întrebări.

În primul rând, cât de mult din viața ta spirituală rămâne ascunsă? Un creștin adevărat nu poate să nu-și lase lumina să lumineze înaintea oamenilor (Matei 5:16), dar acea lumină publică izvorăște dintr-o sursă profund lăuntrică. „Religia adevărată îi determină pe oameni să stea mult singuri în locuri retrase, pentru meditație sfântă și rugăciune”, scrie Jonathan Edwards (Religious Affections, 374). Cei cu adevărat binecuvântați iubesc să-L urmeze pe Domnul lor într-o liniște îndepărtată de privirile și urechile oamenilor (Matei 6:1). Ei iubesc viața lor ascunsă cu Dumnezeu.

Apoi, cât de sinceră este imaginea ta publică? Cei cu adevărat săraci în duh nu se tem să pară astfel (Matei 5:3). Ei nu ezită să ceară milă înaintea altora și nici să vină la Isus ca niște copilași smeriți (Matei 18:4; 20:30). Dacă numai cei pierduți sunt găsiți, dacă numai cei bolnavi sunt vindecați, dacă numai păcătoșii sunt mântuiți, atunci ei sunt gata să recunoască pe față cât de pierduți, cât de bolnavi și cât de păcătoși sunt fără Christos.

Astfel de oameni vor ca Isus să strălucească drept eroul vieții lor, nu ei înșiși. De aceea, deși știu să primească încurajări și onoare, ei se străduiesc să-i împiedice pe ceilalți să gândească despre ei mai mult decât se cuvine.

2. Neglijează-ți sufletul

Cu toată atenția pe care o acordau imaginii lor, cărturarii și Fariseii acordau înfricoșător de puțină atenție omului lăuntric. Își împodobeau trupurile muritoare, dar își ignorau sufletele nemuritoare. Deveniseră experți în propria reputație, dar străini de ei înșiși. Astfel, între viața lor exterioară și viața lor interioară s-a creat o prăpastie. După cum spune Isus: „Sunteți ca mormintele văruite, care, pe dinafară, se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necurăție” (Matei 23:27).

În ciuda religiozității lor publice, se pare că acești oameni au neglijat rugăciunea stăruitoare a lui David:

Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima!

Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile!

Vezi dacă sunt pe o cale rea

și du-mă pe calea veșniciei!

(Psalmul 139:23-24)

Ce ar fi realizat dacă s-ar fi rugat astfel cu sinceritate? Poate ar fi descoperit cât de mult iubeau lauda oamenilor (Matei 23:6). Sau poate ar fi observat cât de mult neglijau „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia” (Matei 23:23). Sau poate ar fi zărit semnele „răpirii și necumpătării” (Matei 23:25). Sau, chiar în timp ce alții îi numeau „rabi”, și-ar fi auzit conștiința spunându-le „fățarnic” (Matei 23:13).

Din nou, aceste „vai”-uri ale lui Isus ne pun înainte două întrebări care scormonesc sufletul.

În primul rând, cât de mult te tulbură păcatul care locuiește în tine? Cât de mult te neliniștește necurăția ta lăuntrică, cât de mult te apasă și te face să suspini înaintea tronului harului? Se pare că pe cărturari și pe farisei îi tulburau mult mai mult greșelile altora împotriva lor decât propriile lor greșeli împotriva lui Dumnezeu. Dar cei binecuvântați simt tocmai contrariul. Pentru ei, după cum scrie John Owen, păcatul lăuntric este „cea mai mare povară, întristare și tulburare” a lor, iar mila este dulcea lor bucurie (Works of John Owen, 7:333).

Apoi, când te gândești la cei mai mari păcătoși pe care îi cunoști, cât de ușor îți dai seama că, fără harul lui Dumnezeu, ești în esență și în chip înfricoșător exact ca și ei? Când cărturarii și Fariseii își aminteau de strămoșii lor care i-au omorât pe proroci, se plângeau: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor” (Matei 23:30). Dar s-ar fi unit — și, peste numai câteva zile, exact asta au făcut.

Credincioșii adevărați nu pretind că se cunosc pe ei înșiși pe deplin, dar înțeleg destul pentru a fi siguri că numai harul îi păzește de păcate groaznice.

Înapoi la Fericiri

Chiar înainte de a rosti primul „vai”, Isus așază un principiu care deosebește adevărata binecuvântare de cea falsă: „Oricine se va înălța va fi smerit; și oricine se va smeri va fi înălțat” (Matei 23:12). Dacă îmbrățișăm sărăcia în duh și blândețea din Fericiri, curăția inimii și mila, atunci Dumnezeu ne va înălța la sfârșit. Dar dacă respingem această smerenie și ne ridicăm pe noi înșine acum, atunci ne așteaptă o smerire cumplită.

Având în minte acest principiu, ne putem întreba ce anume face, în fond, diferența dintre omul care se smerește pe sine și omul care se înalță pe sine. În mod fundamental, ce ne mută de la „vai”-uri la Fericiri, de la viața lipsită de binecuvântare la cea binecuvântată? Nimic mai puțin decât realitatea lui Dumnezeu în Christos, apăsând cu greutate asupra inimii noastre.

Dacă apropierea și slava lui Dumnezeu apasă ușor asupra noastră, dacă prezența și aprobarea Lui sunt factori neglijabili în viața noastră, atunci vom merge pe calea vieții nebinecuvântate. În loc să-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul nostru (Matei 22:37), vom „umbla după locurile dintâi la ospețe și după scaunele dintâi în sinagogi” — sau după orice formă de aprobare tânjim cel mai mult (Matei 23:6). Ne vom cultiva imaginea și ne vom neglija sufletul.

Dar dacă Dumnezeu este soarele dimineților noastre și luna serilor noastre și aerul fiecărui ceas, atunci ceea ce promite El — atât ceea ce ne va da, cât și ceea ce va fi pentru noi — va conta mai mult decât orice poate oferi înălțarea de sine. Ne vom smeri în sute de feluri, atât în ascuns, cât și înaintea oamenilor, pentru că L-am auzit spunând (Matei 5:3–10):

Eu te voi mângâia. Eu îți voi da tot pământul. Eu te voi sătura. Eu voi revărsa milă peste tine. Eu îți voi arăta slava Mea. Eu te voi numi fiul Meu. Și te voi primi în Împărăția Mea pentru totdeauna.

Astfel, chiar dacă în ochii lumii am părea cei mai lipsiți oameni, pe peretele inimii noastre va sta atârnat un semn scris de degetul lui Dumnezeu: „Binecuvântat”.

Sursa originală: How To Live The Unblessed Life – https://www.desiringgod.org/articles/how-to-live-the-unblessed-life

Tradus cu permisiune – Translated with permission