Lucrarea misionară va scoate la iveală ce este mai rău din tine

Înainte să devin misionar, presupuneam că misionarii ar trebui să fie niște „super-sfinți” — niște cruciați fără pelerină, care Îl urmează cu credincioșie pe Dumnezeu oriunde și pretutindeni. Aproape că mi-i imaginam ajungând pe câmpul de misiune însoțiți de o voce din cer care îi prezenta astfel: „Iată omul mai sfânt decât pastorul din biserica ta locală. Iată omul mai puternic decât o legiune de demoni. Iată omul în stare să vestească Evanghelia în multe limbi. Acesta este misionarul!”

Știam că misionarii — chiar și nume mari precum William Carey, Lottie Moon și Jim Elliot — au fost oameni păcătoși, asemenea mie, dar am presupus cu ușurătate că ei au ajuns la un nivel mai înalt al vieții spirituale și asta i-a echipat pentru lucrurile puternice pe care Dumnezeu le-a făcut prin ei. Mă îndoiesc că sunt singurul care a gândit astfel.

Biserica în care am crescut a făcut o lucrare minunată în a sublinia importanța misiunii, dar a avut și tendința de a înălța lucrarea misionarilor într-un fel care îi făcea să pară o elită spirituală. În mod asemănător, multe dintre biografiile misionare pe care le-am citit m-au zidit profund, relatând chemările lor aparte, provocările semnificative și rodul lăsat în urmă, însă cel mai adesea pare să le lipsească acel capitol despre faptul că misionarii au fost oameni căzuți, care au continuat să se lupte cu păcatul chiar și în timp ce slujeau. Abia când am primit eu însumi chemarea de a deveni misionar am început să mă confrunt serios cu un fapt surprinzător: dintre toate provocările semnificative cu care se confruntă misionarii în încercarea de a sluji prin Evanghelie în locuri neatinse de ea, păcatul care locuiește în noi s-ar putea să fie cea mai mare provocare dintre toate.

Păcatul nu rămâne acasă

Încă de prima dată când mi-am dedicat viața ca să slujesc ca misionar, nu m-am așteptat să devin mai sfânt în mod instantaneu. Eu și soția mea am simțit chemarea de a sluji unui grup etnic neevanghelizat din Asia, iar Domnul ne-a condus spre o lucrare extraordinară. Știam că încă aveam de luptat cu păcatul, dar în același timp cred că speram să cresc treptat spre acea imagine de „super-sfânt” pe care o aveam despre viața misionară. De aceea, am fost cu adevărat surprins să descopăr că luptele mele cu păcatul și ispita au devenit, de fapt, mai grele, nu mai ușoare. Privind însă în urmă, lucrul acesta are perfect sens.

Trecerea dintr-o cultură în alta este stresantă, iar oamenii tind să se lupte mai mult cu păcatul atunci când sunt sub presiune. Procesul acesta include inevitabil pierdere și tristețe, iar oamenii caută adesea să facă față oboselii sufletești prin mijloace păcătoase. Pe lângă aceasta, misionarii pleacă, de obicei, din contexte în care au parte de sprijin spiritual solid — precum prieteni creștini buni și biserici puternice — pentru a sluji în locuri unde o asemenea comunitate lipsește sau unde bariera lingvistică împiedică accesul la ea. Misionarii își asumă să slujească în astfel de situații, dar asta înseamnă că ajungem să ne confruntăm cu un întuneric spiritual mai mare și cu o luptă spirituală mai intensă, având mai puține resurse, mai multă oboseală emoțională și mai mult stres ca oricând înainte.

Este întotdeauna descurajator să fii pus față în față cu propriul păcat, dar lucrurile devin și mai complicate atunci când un misionar simte, din interior sau din exterior, presiunea de a fi un „super-sfânt”. Când cineva păcătuiește, știm că Isus este Mijlocitorul nostru și știm că, atunci când ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este „credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Dar este ceva des întâlnit printre misionari, și anume, că ei ajung în ipostaze în care trebuie să se prefacă, să ascundă sau să joace un rol, ca să nu-i dezamăgească pe ceilalți — fie pe cei de acasă, fie pe cei de pe câmpul de misiune.

Urâțenia este demascată

Mi-ar plăcea să pot spune, în calitate de misionar, că această luptă cu păcatul este o problemă temporară, prin care trec doar începătorii. Totuși, după ani de slujire ca misionar, după ani de lucru alături de alți misionari și de coordonare a misionarilor, pot confirma cu încredere că lupta cu păcatul nu încetează.

Stresul cultural poate încă să aprindă mânia în inimile noastre. Anxietatea ne poate încă paraliza — și nu doar în situații în care viețile noastre sunt în pericol, ci uneori fără niciun motiv evident. Există în continuare ispite obișnuite care ne împing înspre ostilitate față de colegi, iritare față de partenerii locali și nerăbdare față de organizațiile creștine care ne-au trimis. Nici luptele din căsnicie nu dispar; adesea, ele par amplificate. Nici luptele legate de creșterea copiilor nu se dizolvă; dimpotrivă, devin mai complexe. Iar invidia, poate cea mai mare ispită cu care se confruntă misionarii, poate ieși la suprafață chiar și după ani de slujire cu credincioșie, atunci când alții par să aibă succes, iar noi nu.

Desigur, nu faptul că cineva devine misionar îl face să păcătuiască; mai degrabă, așa cum scrie John Owen: „Ispitele și prilejurile nu pun nimic nou în om, ci doar scot la iveală ceea ce era deja în el” (Works, 6:169). Provocările slujirii misionare scot la lumină păcate care, în împrejurări mai puțin dificile, poate ar fi rămas ascunse. Când vedem această urâțenie din inimile noastre, putem ajunge să strigăm împreună cu apostolul Pavel: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24).

El mântuiește și sfințește

Totuși, nici organizațiile creștine care trimit misionari, nici cei care pleacă în misiune nu trebuie să fie descurajați de această realitate. Da, slujirea ca misionar — asemenea slujirii ca pastor sau diacon — cere o anumită măsură de maturitate spirituală, iar bisericile dau dovadă de înțelepciune atunci când cercetează cu discernământ care bărbați și femei sunt calificați pentru această lucrare. Dar Dumnezeu nu Se așteaptă ca misionarii să fie „super-sfinți”. Dimpotrivă, El îi cheamă să prețuiască tocmai Evanghelia pe care o proclamă.

Capitolul care lipsește din multe biografii misionare ar putea purta titlul: „Misiunea înseamnă sfințire”, arătând că lucrarea misionară este unul dintre cele mai puternice mijloace de sfințire de care se poate bucura un creștin aflat de partea aceasta a veșniciei. Misionarii pot ajunge să se lupte mai mult cu păcatul, nu mai puțin, dar lui Dumnezeu Îi face plăcere să folosească lucrarea misionară pentru a-i atrage mai aproape de El, chemându-i să guste bunătatea și puterea Evangheliei Sale.

Pavel ne încredințează „că Acela care a început în voi această bună lucrare o va duce la bun sfârșit până în ziua lui Isus Christos” (Filipeni 1:6). Dumnezeu duce întotdeauna la capăt ceea ce începe, iar Lui Îi pasă atât de sfințirea misionarului, cât și de mântuirea celor neevanghelizați. Iar în providența Sa minunată și înțeleaptă, Dumnezeu a ales să le împletească pe cele două, astfel încât, chiar în timp ce misionarul caută să evanghelizeze, Dumnezeu lucrează la sfințirea lui și îl izbăvește de păcatul care locuiește în el.

Și misionarii au nevoie de Evanghelie, iar atunci când o aud și răspund prin pocăință și credință, ei arată și mai limpede cât de mare și glorios este Isus. Ei mărturisesc împreună cu psalmistul: „Carnea și inima mea pot să mi se prăpădească, dar Dumnezeu este stânca inimii mele și partea mea de moștenire pe vecie” (Psalmul 73:26).

Sursa originală: Missions Will Draw Out The Worst In You – https://www.desiringgod.org/articles/missions-will-draw-out-the-worst-in-you#ugliness-exposed

Tradus cu permisiune – Translated with permission