Ce anume susține lucrarea misionară în cele mai grele locuri?
Cât de plăcute sunt locașurile Tale, Doamne al oștirilor! Sufletul meu tânjește, da, și suspină de dor după curțile Domnului; inima și trupul mea strigă de bucurie către Dumnezeul cel viu. (Psalmul 84:1–2)
O admirație plină de pasiune pentru gloria lui Dumnezeu a condus mii de oameni pe câmpul de misiune. Misionarii sunt împinși înainte de această pasiune, dar ea se poate stinge repede atunci când „romantismul” lucrării misionare este înlocuit de „monotonie și trudă” (C.T. Studd).
Lucrarea misionară este dificilă și foarte ușor ceea ce vedem poate să ajungă să ne dicteze în materie de credință. Râvna se domolește în mijlocul dificultăților legate de învățarea limbii, a nenumăratelor gafe culturale și a cerințelor fără sfârșit din viața misionară obișnuită: cântărirea opțiunilor în ce privește educația copiilor, drumurile nesfârșite la biroul de imigrare, gestionarea perioadelor de concediu petrecute acasă, credincioșia în strângerea sprijinului financiar și multe, multe altele.
Pentru cei care slujesc în locuri deosebit de grele, este ușor să-și piardă speranța și să înceapă să se teamă că lucrarea este în zadar. Însuși Pavel își exprimă durerea astfel: „Fraţilor, nu vrem să nu ştiţi despre necazurile pe care le-am avut în Asia, pentru că am avut greutăţi dincolo de puterea noastră, aşa încât pierduserăm şi nădejdea de a mai trăi.” (2 Corinteni 1:8). În mijlocul tuturor acestor provocări, există riscul să uităm perspectiva gloriei lui Dumnezeu care ne-a inspirat să plecăm. Când lucrarea misionară devine grea, trebuie să ne întoarcem neîncetat și să ne găsim desfătarea în închinarea care Îl înalță pe Dumnezeu. Nimic altceva nu ne va susține.
În misiune, pentru a-L căuta pe Dumnezeu
Ferice de cei a căror tărie este în Tine, și a căror inimă se îndreaptă spre înălțimile Sionului. Când strănat aceștia Valea Plângerii, ei o prefac într-un loc cu izvoare; pe care ploaia timpurie îl acoperă cu iazuri. Ei merg din putere în putere; fiecare se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în Sion. (Psalmul 84:5–7)
Lucrarea misionară este o călătorie din putere în putere (Psalmul 84:7), din har în har (Ioan 1:16) și din glorie în glorie (2 Corinteni 3:18). Tăria noastră este în Domnul, iar cu această tărie ne descoperim prinși într-o călătorie a închinării, care ne conduce de la credință la vedere. Misiunea este, în întregime, o lucrare trăită prin credință. Augustin scrie: „Când mintea este umplută cu începutul acelei credințe care lucrează prin dragoste, ea înaintează, printr-o viață bună, până la contemplarea lui Dumnezeu; iar în această stare, inimile sfinte și desăvârșite cunosc acea frumusețe de nespus, a cărei contemplare deplină este cea mai înaltă fericire” (Enchiridion, 1.5).
Ar fi lipsit de sens să susținem lucrarea misionară dacă nu ar exista ceva nevăzut care să conteze mai mult decât ceea ce putem vedea. Tânjim după acea frumusețe de nespus — plecăm nu doar ca să-i slujim pe cei aflați în nevoie, ci căutând acea vedere deplină a celei mai înalte fericiri. Cu dor și bucurie în închinare, mergem în misiune având garanția promisiunii că, pe măsură ce căutăm Ierusalimul ceresc, ne vom înfățișa înaintea Dumnezeului nostru (Psalmul 84:7; Evrei 11:13–16). Lucrarea misionară este, foarte simplu spus, o căutare a Dumnezeului care este în ceruri.
O viziune pentru care merită să trăiești
Căci mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte; eu vreau mai bine să stau în pragul Casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii! (Psalmul 84:10)
Orice angajament real față de misiunea lui Dumnezeu în lume presupune o pasiune pentru gloria lui Dumnezeu, de care ne vom bucura veșnic. Cere un dor după onoarea și renumele Lui, un dor care îneacă propriile noastre ambiții egoiste. Prin lucrarea misionară, întruchipăm această căutare: să fim, ca să spunem așa, niște slujitori modești ai cerului, disprețuind o viață de lux într-un palat al răutății. Deocamdată, această viziune poate fi percepută numai prin credință, dar ea este o viziune menită să fie savurată veșnic prin vedere. Această pasiune este cea care oferă harul susținător și răbdarea de a îndura toată monotonia și truda.
Misiunea Împărăției caută onoarea Domnului nostru, al Cărui renume Îl prețuim și Îl proclamăm. Începutul misiunii are loc în închinarea plină de credință. Sfârșitul misiunii își găsește împlinirea finală în închinarea de la sfârșit, când credința se transformă în vedere – vederea lui Dumnezeu. Există o pasiune pentru gloria lui Dumnezeu atât de convingătoare, încât îi inspiră pe oameni să meargă în cele mai grele locuri, ne susține prin cele mai grele experiențe și merită să fie savurată pentru toată veșnicia. Teologii numesc această pasiune pentru slava lui Dumnezeu doctrina viziunii beatifice.
„[Viziunea] beatifică presupune cea mai desăvârșită și limpede cunoaștere a lui Dumnezeu și a lucrurilor divine care poate aparține unei creaturi finite, în contrast cu cunoașterea imperfectă și întunecată pe care o avem aici prin credință” (Turretin, Institutes of Elenctic Theology, 20.8.8). Îl vom privi pe Dumnezeul nostru, iar „[această] vedere nemijlocită a lui Christos este lucrul după care toți sfinții lui Dumnezeu, în viața aceasta, suspină și tânjesc” (Owen, Works, I.379).
Toată închinarea de aici arată înspre această închinare finală. Toată misiunea creștină caută această închinare. Viziunea beatifică este temelia și împlinirea lucrării misionare izvorâte din închinare. Toată închinarea din viața aceasta nu este decât o pregustare a închinării care va veni. Această viziune glorioasă este tot ce ne trebuie pentru a inspira mari acte de credință și pentru a ne susține în slujirea zilnică, jertfitoare, față de aproapele nostru. O singură zi în care Îl vom întrezări pe Dumnezeu în veșnicie este mai bună decât multe vieți trăite în confortul acestei lumi.
Dumnezeul pe care Îl predicăm e Cel ce ne susține
Căci Domnul Dumnezeu este un soare și un scut; Domnul dă îndurare și slavă. El nu lipsește de niciun bine pe cei ce umblă în neprihănire. (Psalmul 84:11)
Această viziune impune lucrarea misionară. Ea strălucește asemenea soarelui. Viziunea beatifică nu este ceva de care se bucură, în izolare, vreun sfânt luat individual, ci, potrivit Scripturii, este celebrată împreună de mireasa lui Christos. De ea se bucură „o mare mulțime, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice popor și de orice limbă” (Apocalipsa 7:9). Răsplata lui Christos pentru credincioșia Lui este o moștenire alcătuită din națiuni (Psalmul 2:8–9; Apocalipsa 2:26–27), o Biserică universală a neamurilor, care I se va închina pentru totdeauna.
Calvin descrie această închinare ca fiind „o fericire a cărei excelență, chiar și în cea mai mică parte a ei, abia ar putea fi exprimată dacă s-ar spune tot ce pot spune limbile tuturor oamenilor” (Institutes, 3.25.10). De aceea, ieșim să adunăm toate limbile oamenilor, ca să spună tot ce poate fi spus, întrucât lucrarea misionară se va sfârși pe deplin și în cele din urmă în închinare. Viziunea beatifică mobilizează și susține lucrarea misionară în cele mai grele locuri, în mijlocul celor mai grele provocări.
Lucrul de care are nevoie cel mai mult orice slujitor obosit, pentru putere și răbdare în lucrare, este Însuși Dumnezeu. El ne dă îndurare și slavă atunci când suntem acoperiți de rușine. Ferice de sfântul care se încrede în El (Psalmul 84:12). El promite că nu ne va lipsi de niciun lucru care este bun pentru noi. Evanghelia pe care o predicăm în cele mai grele locuri este aceeași Evanghelie care ne susține în cele mai grele locuri.
Sursa originală: What Sustains Missions In The Hardest Places – https://www.desiringgod.org/articles/what-sustains-missions-in-the-hardest-places
Tradus cu permisiune – Translated with permission