În cinstea soacrelor evlavioase

Soacra mea este una dintre cele mai bune prietene ale mele. Când spun lucrul acesta, cei mai mulți rămân cu gura căscată, asemenea unui bob de porumb care pocnește într-o tigaie încinsă. Înainte ca politețea să apuce să spună ceva, uimirea izbucnește: „Cum s-a ajuns aici?”

Iată cum nu s-a întâmplat: peste noapte. Betonul proaspăt turnat are nevoie de patru săptămâni pentru a ajunge la rezistența deplină. Când este vorba despre o căsnicie recentă, pot trece ani până când noua familie ajunge să clădească o relație trainică cu familia din care provine. Nici eu, nici soacra mea nu am fost scutite de frământările obișnuite, însoțite uneori de lacrimi: „Fac eu cu adevărat parte din familie?”, „Cât de multă apropiere înseamnă prea mult?”, „De câte ori ar trebui să ne vedem într-o săptămână, într-o lună sau într-un an?”. Însă, mai statornică decât orice conflict, a fost hotărârea soacrei mele de a fi o binecuvântare pentru căsnicia noastră, nu o povară.

În mare măsură, acesta este motivul pentru care astăzi este una dintre cele mai bune prietene ale mele. Lăudând-o în mod public, sper să le încurajez atât pe nurori, cât și pe soacre. Fie ca soțiile să se străduiască mai mult să vadă ceea ce este frumos în mamele soților lor, iar aceste mame să caute, prin har și prin credință, să devină, odată cu trecerea anilor, tot mai vădit și tot mai mult vrednice de iubire — asemenea soacrei mele.

Așadar, pentru toți cei care au rămas cu gura căscată, iată cum s-a întâmplat.

Dragostea unei soacre

Când citesc 1 Corinteni 13, capodopera apostolului Pavel despre dragoste, mă surprind uneori gândind: „Asta este. Tocmai lucrul acesta o face pe soacra mea atât de vrednică de laudă.” Versetele 4–6 mă impresionează cel mai mult:

Dragostea este îndelung răbdătoare și plină de bunătate; dragostea nu invidiază și nu se laudă; nu este mândră și nici necuviincioasă. Nu caută folosul său, nu se mânie ușor și nu ține socoteala răului. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură împreună cu adevărul.

Deși tuturor celor înrudiți prin căsătorie le-ar prinde bine să mediteze la fiecare dintre aceste expresii, ne vom opri doar asupra a trei semne ale dragostei: „este îndelung răbdătoare și plină de bunătate”, „nu invidiază și nu se laudă” și „nu caută folosul său”.

Având în vedere cât de greu le poate fi nurorilor și soacrelor să se înțeleagă — cu atât mai mult să se bucure de relația dintre ele —, gândește-te cât de puternică ar putea fi mărturia creștinilor înaintea lumii care îi privește, atunci când relațiile lor de familie sunt descrise cel mai bine de dragostea biblică, nu de comediile romantice.

Răbdătoare și plină de bunătate

Prin rânduiala lui Dumnezeu, nurorile sunt mai tinere decât soacrele lor. Iar pentru că sunt mai tinere, de obicei mai au mult de crescut și de maturizat. Pe măsură ce se maturizează, vor face și greșeli. Vor plânge în baie la masa de Ziua Recunoștinței și vor trimite mesaje lipsite de tact; se vor îndoi de loialitatea soților lor și vor evita să-i privească în ochi. Oricare ar fi felul în care Dumnezeu lucrează la maturizarea tinerelor soții, puține lucruri le sunt mai necesare din partea soacrelor decât răbdarea și bunătatea.

Desigur, Duhul le sfințește și pe soacrele mântuite — iar uneori ele au chiar mai multă nevoie de această lucrare. Însă, în relația noastră, soacra mea s-a purtat potrivit vârstei sale: ca o femeie mai matură și mai înțeleaptă. Știe că am nevoie de timp pentru a vedea, pentru a înțelege și pentru a înflori, așa că îmi oferă timp. În tot acest răstimp, mă tratează ca pe o prietenă, nu ca pe o adversară, chiar și atunci când ne ciocnim. Ea „nu a obosit în facerea binelui” față de mine (Galateni 6:9).

Ești o soacră sau o noră obosită și descurajată? Lasă răbdarea și bunătatea să te ridice.

Nu invidiază și nu se laudă

Dacă dragostea unei soacre „este răbdătoare și plină de bunătate”, există și lucruri pe care ea nu le face. Mai precis, dragostea ei „nu invidiază și nu se laudă” (1 Corinteni 13:4). Își iubește o soacră cu sinceritate nora? Atunci nu o va invidia și nici nu se va lăuda cu propriile merite de soție sau de mamă — nici măcar în gândurile ei, și nici cu glas tare în mijlocul familiei.

Știu foarte puține despre toate detaliile felului în care soacra mea și-a crescut fiul — soțul meu — și cele trei fiice. Nu știu câte nașteri fără anestezie a avut, dacă cei mici au renunțat la scutece până la vârsta de doi ani sau dacă făcea curățenie dimineața, la prânz și seara. Nu știu toate acestea pentru că ea nu se laudă, nici măcar într-un mod subtil. Nu-și prezintă niciodată alegerile ca și cum ar merita expuse într-o revistă de amenajări interioare, în timp ce ale mele ar avea nevoie de o curățătorie profesională și de un îndrumător pentru viață.

În spatele lipsei de laudă a soacrei mele se află și lipsa invidiei. Ea nu mă vede ca pe o rivală în toate lucrurile care țin de căsnicie și maternitate. Mă vede ca pe soția fiului ei, femeia căreia el îi datorează acum loialitatea sa primordială. Mă vede ca pe fiica ei „adoptivă”, o femeie tânără cu temeri, nevoi și visuri, asemenea tuturor copiilor ei.

Mai presus de toate, mă vede ca pe „una pentru care a murit Christos” (Romani 14:15) — ca pe o soră pe care o va avea pentru totdeauna, de-a lungul veacurilor fără sfârșit, după ce căsătoriile pământești și denumirile precum „soacră” și „noră” vor fi dispărut.

Dorești să-i iubești pe cei care au devenit familia ta prin căsătorie? Poartă-te așa cum se poartă dragostea: nu invidia și nu te lăuda.

Nu ține neapărat să se facă voia ei

Soacra mea a ținut un discurs la nunta noastră. După ce i s-a adresat soțului meu, s-a întors spre mine. Privindu-mă drept în ochi, mi-a promis, în esență, că îi va da drumul. De acum înainte, el era responsabilitatea mea, nu a ei. Nu avea să se amestece și nici să ofere sfaturi care nu-i fuseseră cerute. În timp ce vorbea, priveam o mamă care, după mai bine de douăzeci de ani, recunoștea că noua noastră familie, înființată de numai câteva ore, trebuia să devină prioritatea soțului meu și a mea — iar ea se bucura de acest lucru.

Și-a ținut promisiunea.

Ce dar este atunci când dragostea unei soacre „nu caută folosul său” (1 Corinteni 13:5)! Pe măsură ce familiile vechi se lărgesc și iau naștere familii noi, apar nenumărate ocazii de a insista în mod egoist — de a revendica, de a pretinde, de a înăbuși. De la tradiții și vacanțe până la participarea la biserică și programul de somn al copiilor, o mamă are în spate zeci de ani în care lucrurile s-au făcut „în felul ei”. Dar, odată cu schimbul verighetelor, intră în scenă sute de alte moduri de a face lucrurile, pe măsură ce soțul și soția pornesc la drum hotărâți să se alipească unul de celălalt.

Va ține atunci o mamă cu orice preț la propriile obiceiuri? Sau se va strădui, pe cât îi stă în putere, să nu urmărească numai propriile interese, ci și — poate chiar mai ales — interesele fiului ei și ale noii lui soții (Filipeni 2:4)?

Îndemnul de a nu insista să se facă totul în felul tău este valabil în ambele direcții. Gândește-te cât de frumoase ar putea deveni relațiile dintre soacre și nurori dacă atât mamele, cât și fiicele ar purta cuvintele lui Pavel în mintea, în inima și în căminul lor.

Dragostea nu se sfârșește niciodată

Fiind mamă a unor băieți încă mici, nu am ajuns deocamdată să cunosc dificultățile pe care le presupune rolul de soacră. Însă, datorită mamei soțului meu, știu cum arată să străbați cu har toate complexitățile unei asemenea relații.

Deși mă amuză reacțiile oamenilor, care rămân cu gura căscată asemenea boabelor de porumb ce pocnesc într-o tigaie încinsă, există un motiv și mai important pentru care le vorbesc altora despre profunzimea prieteniei noastre: Dumnezeul nostru este glorificat atunci când frământările obișnuite și dureroase dintre cei înrudiți prin căsătorie nu sunt atât de mari încât dragostea să nu le poată pune capăt.

Căci „dragostea nu se sfârșește niciodată” (1 Corinteni 13:8).

Sursa originală: In Praise Of Godly Mothers-in-Law – https://www.desiringgod.org/articles/in-praise-of-godly-mothers-in-law

Tradus cu permisiune – Translated with permission