O privire de ansamblu asupra întregii Biblii
Transcriere audio
O vineri fericită tuturor! Acest episod special al podcastului Ask Pastor John vă este oferit în parteneriat cu The Gospel Coalition. Astăzi ni se alătură ca invitat dr. Don Carson. El este cofondatorul și președintele The Gospel Coalition. De asemenea, este editorul noii NIV Biblical Theology Study Bible, care se concentrează asupra temelor teologiei biblice, așa cum se dezvoltă acestea în Biblie, de la Geneza până la Apocalipsa. Nimeni nu face acest lucru mai bine decât Carson, așa că lansăm o serie ocazională de episoade mai lungi, în care îl voi suna pe dr. Carson, iar el va vorbi liber despre câte o temă de teologie biblică. În viitor, vom aborda subiecte precum doctrina creației, doctrina regalității, ispășirea, Împărăția și așa mai departe. Episoadele vor fi publicate vinerea, aproximativ o dată la trei săptămâni. Ar trebui să fie minunat — dacă va fi acasă.
Dr. Carson, bună ziua și vă mulțumesc că sunteți alături de noi pentru a înregistra o scurtă serie de episoade despre diferite teme importante ale Bibliei, de la Geneza până la Apocalipsa. Astăzi intrăm direct în subiect și începem cu o privire de ansamblu asupra istoriei Bibliei — asupra întregii Biblii. Prezentați-ne firul narativ al Bibliei dintr-o singură încercare. Sunteți gata? Da. Bineînțeles că sunteți. Bine, vă ascultăm.
Canonul și cronologia
A vorbi despre o privire de ansamblu asupra Bibliei înseamnă a evoca două lucruri destul de distincte.
Împărțirea cărților
Pe de o parte, există Biblia așa cum o avem noi, cu Vechiul Testament și Noul Testament și cu împărțirea ei în diferite categorii. Iar aceste categorii sunt uneori puțin diferite în limba engleză față de cele întâlnite, de exemplu, în studiul Vechiului Testament ebraic.
Noi vorbim despre profeții mari și profeții mici, dar acestea nu sunt categoriile folosite de Biblia ebraică. Cu toate acestea, putem împărți în mod util cărțile în Pentateuhul (primele cinci cărți ale Vechiului Testament), cărțile istorice, literatura sapiențială (cărți precum Proverbele, Eclesiastul și așa mai departe) și cărțile profetice (profeții mari și profeții mici, chiar dacă acestea nu sunt categorii standard).
În Noul Testament ne putem gândi la Evanghelii, cartea Faptele Apostolilor, toate epistolele și Apocalipsa. Chiar și epistolele pot fi împărțite în epistole adresate bisericilor și epistole adresate unor persoane, precum 1 și 2 Timotei, Tit, Filimon. Toate acestea sunt categorii utile.
Ceea ce nu reușesc ele să redea este succesiunea în care au fost scrise lucrurile și nici cronologia firului narativ al Bibliei. Iar aceasta este ceea ce ne interesează în acest scurt podcast — adică: Care este firul narativ al Bibliei care leagă între ele aceste cărți diferite, cu formele lor literare diferite, cu structurile și limbile lor diferite și așa mai departe?
Urmărirea firului narativ
Următorul lucru care trebuie observat este că putem prezenta acest fir narativ în propoziții foarte scurte sau îl putem dezvolta de-a lungul multor ore. În forma sa cea mai concisă, avem: creația, căderea, răscumpărarea și împlinirea finală. Acestea reprezintă începutul și sfârșitul, iar între cele două avem căderea — problema care este abordată — și apoi răscumpărarea — soluția oferită de Dumnezeu. Aceasta înseamnă prezentarea firului narativ al Bibliei într-o formă foarte condensată. Apoi îl putem dezvolta puțin, astfel încât să-l putem rezuma în două sau trei minute. Sau am putea prezenta detaliile de-a lungul multor ore de discuții, cu scheme și corelări cu toate cărțile biblice, astfel încât să putem vedea exact unde se încadrează acestea în firul narativ și așa mai departe.
Mai mult, unele cărți reflectă un anumit eveniment, o anumită perioadă sau domnia unui anumit împărat. Ne putem gândi, de exemplu, la cartea Estera. Ea este legată de vremea unei anumite împărătese și a unui anumit împărat și numai de o parte a vieții lor. În schimb, cărți precum 1 și 2 Samuel, apoi 1 și 2 Împărați sau 1 și 2 Cronici și așa mai departe acoperă mai multe domnii. Aceasta înseamnă că au fost alcătuite la sfârșitul acelei succesiuni de domnii, dar acoperă literalmente sute de ani. Când parcurgem perioada de la 1 Samuel până la sfârșitul cărții 2 Împărați, acoperim intervalul de dinaintea domniei împăratului Saul — ceea ce ne duce înapoi în secolul al XI-lea î.Chr. — până la distrugerea Ierusalimului, în 586–587 î.Chr. Este vorba despre aproape o jumătate de mileniu. Aceasta înseamnă că diferite documente au fost reunite și am putea vorbi multe și aici. Dar firul narativ este construit din fragmentele pe care le găsim acolo.
Apoi, pentru a încerca să înțelegem firul narativ, trebuie să ținem seama și de faptul că ultima secțiune de material narativ din Vechiul Testament, cartea Neemia, prezintă evenimente care au loc cu aproximativ patru sute de ani înainte de venirea lui Christos. Prin urmare, completarea întregului fir narativ istoric presupune includerea unor fragmente din ceea ce este numit adesea perioada intertestamentară — adică perioada dintre Testamente; de aici denumirea de perioadă intertestamentară — sau din ceea ce este numit uneori perioada iudaismului celui de-al Doilea Templu. Aceasta este perioada în care a existat al Doilea Templu — nu Templul construit de Solomon, ci Templul reconstruit după întoarcerea din exil — și care se întinde până când acesta a fost distrus, în jurul anului 70 d.Chr., suprapunându-se astfel, desigur, cu începutul erei creștine.
Firul narativ al Bibliei
Așadar, am putea dezvolta lucrurile urmând aceste direcții. Ceea ce îmi propun să fac în următoarele câteva minute este să adopt o cale de mijloc: să dezvolt firul narativ al Bibliei și să indic câteva dintre modurile în care cărțile biblice sunt integrate în el, deoarece, cu cât cunoașteți mai mult acest fir narativ, îl memorați și îl înțelegeți, cu atât vă va fi mai ușor să legați anumite cărți de el și să vedeți unde se încadrează.
Geneza
Începem, așadar, cu creația. Dumnezeu face toate lucrurile bune. Vom avea o sesiune separată dedicată creației și modului în care aceasta funcționează în Scriptură. Apoi urmează căderea: răzvrătirea împotriva Creatorului și, odată cu ea, moartea, degradarea și distrugerea. În cele din urmă, aceasta conduce la judecată. Păcatul este atât de grav, iar Dumnezeu este atât de îndreptățit în mânia Sa, încât trimite potopul. Aceasta se găsește, în linii mari, în Geneza 6–9. Dar Dumnezeu, în îndurarea Sa, îi scapă pe Noe și familia lui — opt oameni. Apoi, din nefericire, răul nu se diminuează deloc. Izbucnește din nou și conduce la Turnul Babel, ca semn al răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Aceasta se găsește în Geneza 11.
Astfel, Geneza 1–11 este numită uneori seria capitolelor preistorice, ceea ce nu înseamnă că evenimentele relatate acolo au loc înaintea istoriei, ci înaintea scrierii istoriei. Avem un fel de dovadă a faptului că, începând cu Avraam, aproximativ din anul 2000 î.Chr., materialele au fost consemnate. Este foarte posibil ca anumite documente să fi fost transmise din vremuri mai îndepărtate, dar nu avem acces la ele.
Apoi, în Geneza 12–50 — adică în restul cărții Geneza — avem ceea ce este numit uneori seria ciclurilor patriarhale. Îl avem pe Avraam, apoi pe Isaac, pe Iacov și, după aceea, pe fiii săi, în special pe Iosif. Ceea ce avem aici este apariția poporului evreu ca neam. În acest punct, ei încă nu au experiența existenței ca națiune. Sunt încă o familie extinsă și numeroasă. Aici se pune un accent puternic pe promisiunile lui Dumnezeu și pe legământul lui Dumnezeu cu Avraam. Se poate argumenta că Dumnezeu a încheiat un legământ cu Adam în grădină, dar vom reveni pe scurt la acest lucru când vom analiza mai îndeaproape creația.
Așadar, aici avem legământul avraamic, care este reluat în Noul Testament. Vom reveni la el. Când ajungem la sfârșitul cărții Geneza, poporul lui Dumnezeu, israeliții, numără aproximativ șaptezeci de persoane, la care se adaugă alți copii care li se nasc în Egipt, iar unul dintre frați, Iosif, ocupă funcția pe care am putea-o numi poziția de prim-ministru. Aceasta pregătește cadrul pentru ceea ce se întâmplă sute de ani mai târziu, când apare un faraon egiptean care nu-l cunoscuse personal pe Iosif și nici nu păstra vreo amintire deosebită despre el. Trecuse prea mult timp. Israeliții se înmulțiseră și erau priviți ca o amenințare, astfel că li se impun treptat munci obligatorii, iar acestea conduc în cele din urmă la o robie deplină.
Exodul
Aceasta pregătește cadrul pentru cea de-a doua carte a Pentateuhului — cartea Exodul. În prima jumătate a cărții avem relatarea nașterii lui Moise și apoi a formării sale ca tânăr instruit la curtea lui Faraon, crescut de fiica acestuia, dar care, datorită originii sale etnice, rămâne loial conaționalilor săi israeliți și lui Dumnezeu. În tinerețe, el se poartă în mod nesăbuit și ajunge să fugă pentru a-și salva viața în partea îndepărtată a pustiului Madianului, unde este păstor până în jurul vârstei de optzeci de ani.
Apoi Dumnezeu îl cheamă și, prin ceea ce numim cele zece urgii, prin repetata Sa autorevelare înaintea poporului, prin minuni, prin cuvânt și așa mai departe, Dumnezeu scoate în cele din urmă poporul Israel din Egipt și îl trece Marea Roșie sub conducerea lui Moise.
Acesta conduce apoi poporul la Sinai și are loc darea Legii. Punctul culminant îl constituie Cele Zece Porunci din Exodul 20. Imediat după Exodul 20, avem prevederile care însoțesc darea Celor Zece Porunci: anumite aspecte privitoare la sfințenie și la construirea Cortului Întâlnirii, prevederile privitoare la preoție și așa mai departe, precum și tot felul de mici detalii interesante — ce este efodul, cum e folosit de preot și alte lucruri de felul acesta.
Relatarea continuă până când Moise coboară de pe muntele unde s-a întâlnit cu Dumnezeu (Exodul 32–34) și găsește poporul practicând deja idolatria printr-un chip cioplit, purtându-se ca și cum un vițel făcut din bucăți de aur L-ar reprezenta pe Yahweh și dedându-se unor forme de religie depravată. Vine judecata și așa mai departe.
Aceasta ne conduce, în cele din urmă, la realitatea tristă că oamenii acelei generații nu intră în Țara Promisă, țara Canaanului, deoarece, atunci când se apropie de acea țară la Cades-Barnea, cei mai mulți dintre iscoadele care merg să cerceteze țara se întorc cuprinși de teamă și nu mai vor să înainteze, deși văzuseră lucrurile minunate pe care Dumnezeu le făcuse pentru ei în timpul eliberării de mai înainte. Astfel, membrii acelei generații care aveau vârsta de douăzeci de ani sau mai mult, mor în timpul celor patruzeci de ani de pribegire prin pustiu. Nici Moise nu intră în Țara Promisă, din cauza unor izbucniri de mânie și a lipsei de credință. Prin urmare, el moare la sfârșitul Pentateuhului. Nu intră în Țara Promisă.
Leviticul
Exodul este urmat de Leviticul, care cuprinde numeroase legi, multe dintre ele ceremoniale, iar unele dintre ele legi morale foarte ușor de reținut, precum: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19:18). Aici însă ne este prezentat miezul sistemului ritualic preoțesc al jertfelor, cu un accent puternic asupra Zilei Ispășirii, în special în Leviticul 16, precum și asupra legilor privitoare la Paște, a codului sfințeniei și așa mai departe.
Numeri
Numeri prezintă numărarea poporului și modul în care va fi împărțită țara după ce vor intra în Țara Promisă.
Deuteronomul
Deuteronomul este un fel de recapitulare — Moise îi cheamă pe toți înapoi la credincioșie, în timp ce se pregătesc să intre în Țara Promisă, după prezentarea a tot felul de mici episoade istorice despre ceea ce s-a întâmplat în intervalul celor patruzeci de ani. Apoi, în ultimul capitol al Deuteronomului, Moise însuși moare și este îngropat de Dumnezeu Însuși, într-un loc de pe muntele Nebo pe care nu-l cunoaște nimeni.
Acesta este, așadar, Pentateuhul. Într-un anumit sens, el se încheie într-o notă descurajatoare. Dumnezeu promite binecuvântări și blesteme: binecuvântări asupra celor care ascultă și blesteme asupra celor care nu ascultă. Și ghiciți în ce direcție se vor îndrepta lucrurile? Acest lucru este indicat chiar și de faptul că Moise însuși, numit cel mai blând om care a trăit vreodată, nu intră în Țara Promisă. Prin urmare, promisiunile harului răspândite de-a lungul cărții trebuie luate în serios. A vorbi, așa cum fac mulți, despre un fel de teologie deuteronomică, de parcă totul s-ar reduce la merit, la binecuvântări și la blesteme, în funcție de modul în care te comporți, este prea reducționist. Aceasta deoarece binecuvântările și blestemele au ca rezultat o imagine repetată în care blestemele ajung, de fapt, în prim-plan, iar oamenii eșuează din nou și din nou și din nou, ceea ce ne conduce spre har.
Iosua și Judecători
Apoi urmează Iosua și Judecători: Iosua conduce poporul în Țara Promisă, dar Judecători arată că, în anii următori, există cicluri de depravare care doboară poporul din nou și din nou și din nou. Când oamenii ajung suficient de disperați, zdrobiți de popoarele din jur, Dumnezeu ridică un judecător, iar poporul este izbăvit din nou. Câteva generații mai târziu, ei au alunecat din nou în același fel de idolatrie și imoralitate, până când cartea se încheie, iarăși, în cea mai sumbră deznădejde: „Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecători 21:25). Astfel, începem să spunem: Lucrul de care avem cu adevărat nevoie este un împărat, un împărat drept, integru și adevărat. Tot în perioada judecătorilor avem, de exemplu, și istorisirea despre Rut, precum și alte mici fragmente.
Samuel, Împărați și Cronici
Apoi, în 1 și 2 Samuel, în 1 și 2 Împărați și, ulterior, într-o prezentare recapitulativă, în 1 și 2 Cronici, avem trecerea de la perioada judecătorilor — ultimul mare judecător fiind Samuel — la începutul monarhiei.
Căderea lui Saul
Primul împărat al așa-numitei monarhii unite — toate semințiile împreună — este împăratul Saul. El începe bine, dar poporul îl dorește ca împărat din motive greșite. Oamenii vor să fie asemenea păgânilor din jurul lor, iar Saul însuși, în ciuda staturii, vitejiei și blândeții sale inițiale, este nesigur, izbucnește și se mânie împotriva oricui îi amenință poziția. În cele din urmă, devine barbar în cruzimea, nesiguranța și răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu. Astfel, el vrea să-și asume atât funcțiile preoțești, cât și pe cele împărătești. În cele ce urmează, el este ucis, iar fiul său la fel. Nu ia naștere niciodată o dinastie din neamul lui Saul.
Dinastia davidică
Apoi Dumnezeu numește ca împărat „un om după inima Lui”, ni se spune, iar acesta este începutul dinastiei davidice, evidențiat în 2 Samuel 7. De fapt, 2 Samuel 6–7 trebuie citite împreună, deoarece, atunci când David devine împărat, inițial domnește numai peste două seminții din sud, în timp ce restul de zece seminții din nord rămân sub conduceri independente. Capitala lui David se află la Hebron. Dar, după șapte ani, el cucerește Ierusalimul și devine împărat peste toate cele douăsprezece seminții, după care mai domnește încă treizeci și trei de ani la Ierusalim.
În 2 Samuel 6–7 găsim confluența mai multor teme. Avem acum afirmarea Ierusalimului drept capitală, iar aceasta trasează o întreagă direcție care se încheie, în cele din urmă, cu Noul Ierusalim. Aceasta este cetatea marelui Împărat, cetatea dinastiei davidice. Acum este și cetatea în care se va afla Templul. Cortul Întâlnirii este mutat la Ierusalim și nu mai este mutat de acolo. În loc să se afle la Șilo sau în vreun alt loc și să tot fie mutat dintr-un loc în altul între seminții, e la Ierusalim, loc în care se va construi șiTemplul și regalitatea davidică, toate aflându-se în același loc. Aceasta trasează direcții care străbat tot restul Vechiului Testament și își găsesc diferite forme și împliniri în Isus.
Așadar, 2 Samuel 6 prezintă mutarea Cortului Întâlnirii la Ierusalim. Capitolul 7 prezintă instaurarea regalității davidice la Ierusalim — un lucru emoționant — precum și promisiunea și punerea temeliei pentru strângerea materialelor și a banilor necesari construirii Templului din Ierusalim, lucrare care este întreprinsă în cele din urmă de Solomon, în generația următoare. Unele dintre aceste elemente sunt celebrate în Psalmi și în alte moduri. Psalmul 2 este o reflecție asupra instaurării dinastiei davidice, anticipând un împărat davidic credincios și puternic. În alte podcasturi putem urmări mai îndeaproape aceste diferite aspecte și modul în care regalitatea davidică se dezvoltă. Dar acum trebuie să ne concentrăm asupra firului narativ propriu-zis.
Solomon și împărații care i-au urmat
După David urmează Solomon, iar când acesta moare, fiul său Roboam vrea să se arate puternic, dar nu reușește decât să împartă regatul între semințiile din nord, Israel, și semințiile din sud, cu centrul la Ierusalim. Astfel, Roboam este acum împărat la Ierusalim, dar numai peste două seminții; atât. Semințiile din nord își formează propriul regat, mai întâi sub Ieroboam, fiul lui Nebat, iar acestuia îi este atribuită caracterizarea: „Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască” (1 Împărați 22:52). Pentru a-i împiedica pe acești oameni să meargă regulat la Templul din Ierusalim și să ajungă astfel, poate, să aibă o loialitate politică împărțită, el întemeiază două temple: unul departe în nord, la Dan, iar celălalt în regiunea care va fi numită mai târziu Samaria, chiar la nord de Ierusalim, dar pe teritoriul celor zece seminții. Astfel, apare idolatria și se înmulțesc tot mai mult zeii, în timp ce poporul păstrează un fel de loialitate vagă față de Yahweh, față de Dumnezeu, chiar dacă înmulțește zeii pretutindeni.
În nord, relatările prezentate în 1 și 2 Împărați, în 1 și 2 Cronici și așa mai departe sunt de-a dreptul jalnice. Fiecare dinastie durează numai una, două sau trei generații, după care este înlăturată de altcineva. Urmează izbucniri de furie ucigașă și toți copiii lor sunt omorâți, din teama că cineva din vechea dinastie ar putea reveni la putere și așa mai departe. În cele din urmă, sub apăsarea unei idolatrii cumplite, Dumnezeu trimite armata asiriană, iar asirienii îi capturează pe conducători și îi deportează până la marginile pământului, în Asiria, departe în nord, în jurul anului 721 î.Chr.
Ierusalimul, deși este atacat, este cruțat. În cele din urmă, după ce păcatele Ierusalimului se înmulțesc tot mai mult, superputerea regională nu mai este Asiria, ci Babilonul. Astfel, Ierusalimul este devastat în anul 586 î.Chr., iar Templul este distrus. Sub Nebucadnețar, conducătorii poporului sunt deportați în trei valuri succesive, care culminează în anul 586 î.Chr.
Profeții
În cadrul acesta este util să citim primele rânduri ale cărților profetice. De exemplu, când începi să citești Isaia, versetele introductive îți spun că lucrarea profetică a lui Isaia se desfășoară în timpul domniei mai multor regi, enumerați pe rând.
Isaia însuși trăiește în perioada în care Asiria este marea putere dominantă, însă, în mod profetic, privește înainte și la ceea ce avea să se întâmple în vremea stăpânirii babiloniene. Astfel, viziunea sa cuprinde aproximativ o sută cincizeci de ani de evenimente viitoare. El prevede nu numai distrugerea Ierusalimului și nu numai exilul, ci și întoarcerea din exil, atunci când Dumnezeu va aduce mântuire poporului Său. Iar undeva, foarte, foarte departe, asemenea munților îndepărtați ale căror culmi se zăresc dincolo de munții aflați mai aproape, el întrevede, în cele din urmă, un cer nou și un pământ nou, care vor schimba cu totul datele problemei.
Astfel, în cuvintele sale profetice, Isaia întrevede o vreme în care Se va naște un Fiu din linia lui David: Se naște un Fiu, Se naște un Copil. El va domni pe tronul tatălui Său David, iar creșterea împărăției Sale nu va avea sfârșit (Isaia 9:6–7). Avem aici promisiunea dinastiei davidice. Și totuși, în același timp, El va fi numit „Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Părinte veșnic, Prinț al păcii” (Isaia 9:6). Trebuie să urmărim acest fir tematic al dinastiei davidice de-a lungul Vechiului Testament.
Între timp, poporul lui Dumnezeu ajunge în exil. În anii dinainte ca locuitorii Ierusalimului să fie deportați în Imperiul Babilonian, Ieremia predică în Ierusalim, iar Ezechiel predică în Babilon, unde fusese dus într-un val anterior de deportări. Și amândoi spun același lucru. Amândoi spun că poporul nu trebuie să se răzvrătească împotriva Babilonului. Dacă o va face, va fi nimicit. Însă oamenii se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu și, într-adevăr, sunt nimiciți. Marele mesaj atât al lui Ieremia, cât și al lui Ezechiel este că răutatea poporului a ajuns atât de mare, încât distrugerea și exilul sunt inevitabile, iar singura speranță, la sfârșitul perioadei exilului, este ca Dumnezeu Însuși să-i aducă înapoi și să le ofere un Răscumpărător.
Apoi, când oamenii încep să se întoarcă, avem lucrarea așa-numiților profeți postexilici, precum Hagai, care le predică celor întorși că trebuie să reconstruiască numaidecât Templul. Acesta este locul de întâlnire dintre Dumnezeu și oameni, rânduit de Dumnezeu Însuși. Astfel, la Ierusalim este reconstruit un templu modest. Tot în această perioadă găsim și lucrarea lui Ezra, iar ceva mai târziu, lucrarea lui Neemia, pe care Dumnezeu Însuși îl aduce înapoi pentru a reconstrui zidul din jurul cetății.
Templul este construit înainte ca Ierusalimul să fie refăcut. Aproape nimeni nu locuiește încă în cetate. Oamenii sunt săraci, extrem de săraci, și trăiesc la fermele din împrejurimi. Templul există și funcționează, dar într-un mod modest, lipsit de fidelitate și într-o stare deplorabilă, până când Neemia, întărit de Dumnezeu, reconstruiește zidurile cetății în ciuda unei opoziții puternice și pune în aplicare un program de repopulare, pentru a-i aduce pe oameni în cetate și pentru a o reclădi. Aici ajungem la ultima parte a firului narativ al Vechiului Testament, în perioada lucrării lui Neemia.
Așadar, în acea perioadă avem mai mulți profeți postexilici care scriu și predică — adică profeți care predică poporului lui Dumnezeu după exil. Avem, prin urmare, profeții preexilici, precum Ieremia, Ezechiel și Isaia, iar apoi profeții postexilici. Chiar la trecerea dintre aceste două perioade îl găsim pe Daniel. Iar după exil îi avem pe profeții Hagai, Zaharia și Maleahi.
Cei patru sute de ani de tăcere
Apoi, în perioada dintre cele două Testamente, urmează câteva sute de ani în care poporul se află, practic, sub dominația uneia sau alteia dintre marile puteri ale regiunii. După asirieni, după cum am spus, vin babilonienii. După babilonieni vin perșii. Și tocmai sub Imperiul Persan li se permite iudeilor să se întoarcă în Țara Promisă. Politica imperială se schimbă, iar multora dintre popoarele care fuseseră deportate li se permite să se întoarcă în propriile lor țări — inclusiv moabiților, de exemplu. Nu era vorba doar despre iudei. Și astfel Dumnezeu, în credincioșia Sa, Își aduce poporul înapoi în țară.
Însă, în cele din urmă, perșii sunt cuceriți de greci. Apoi Imperiul Grec se destramă după moartea lui Alexandru cel Mare, în ultima treime a secolului al IV-lea î.Hr., iar teritoriul său este împărțit în patru regiuni, conduse de patru dintre foștii săi generali. Nimic din toate acestea nu este consemnat ca istorie în Vechiul Testament, însă unele dintre aceste evenimente sunt prezise în viziunile lui Daniel.
În cele din urmă, Israelul se găsește prins între un general aflat la sud, în țara Egiptului, și un general aflat la nord, în țara Siriei. Israelul ajunge astfel prins la mijloc, într-o zonă disputată, în nesfârșite lupte între cele două puteri. În cele din urmă, în secolul al II-lea î.Hr., un conducător nelegiuit din nord, pe nume Antioh al IV-lea Epifanes, hotărăște să impună Ierusalimului păgânismul imperial. El transformă aducerea de jertfe din Templu lui Yahweh, lui Dumnezeu, într-o infracțiune pedepsită cu moartea. Deținerea oricărei părți din Tora este pedepsită cu moartea. Păzirea Sabatului este pedepsită cu moartea. Iar intenția lui este ca, prin teroare, să impună păgânismul asupra poporului.
Ceea ce se întâmplă însă este că el declanșează un război civil sângeros, marcat de nesfârșite lupte de gherilă. Cei interesați pot citi despre aceste evenimente în scrierile lui Josephus, istoricul din secolul I d.Hr. Cea mai sângeroasă perioadă a acestor lupte se desfășoară între anii 167 și 164 î.Hr. În cele din urmă, iudeii devin suficient de puternici încât să poarte o bătălie decisivă pe râul Orontes, iar sirienii aflați sub conducerea lui Antioh al IV-lea Epifanes sunt învinși.
Și, pentru prima dată după o jumătate de mileniu, iudeii au posibilitatea de a restabili regalitatea davidică. Dar asta fac? Nu. În schimb, conducătorii luptelor de gherilă preiau ei înșiși puterea. Astfel, deși au posibilitatea de a restabili regalitatea davidică, nu o fac. Iar un secol mai târziu, în anul 63 î.Hr., romanii preiau controlul. Poporul ajunge acum sub dominația Romei, a Imperiului Roman. Și aceasta este situația atunci când, sub autoritatea Imperiului Roman, conduce un rege-marionetă local, pe nume Irod, iar Isus Se naște în Betleemul Iudeei, ca împlinire a profeției lui Mica.
Noul Testament
Așadar, Isus Se naște sub stăpânirea Imperiului Roman, trăiește, slujește, moare și învie. În privința datei exacte a învierii Sale, unii consideră că aceasta a avut loc în jurul anului 30 d.Hr., iar alții, în jurul anului 33 d.Hr. Dar, cu siguranță, s-a întâmplat în această perioadă. Apoi Biserica începe să crească într-un ritm extraordinar, mai întâi în mediile iudaice, iar apoi în cele dintre neamuri, până când ajungem la lucrarea lui Pavel și a altora, prin care Biserica se răspândește în întreaga lume romană. O mare parte din cartea Faptele Apostolilor urmărește răspândirea Evangheliei prin lucrările lui Petru, Pavel și ale câtorva altora, până când Evanghelia ajunge să fie bine înrădăcinată chiar la Roma. Astfel, deși în această etapă nu reprezintă o amenințare politică pentru Imperiul Roman, Evanghelia demonstrează totuși adevărul exprimat de Isus la sfârșitul Evangheliei după Matei: în urma morții, îngropării, învierii și înălțării Sale, toată autoritatea în cer și pe pământ I-a fost dată Lui (Matei 28:18).
Restul Noului Testament prezintă mai pe larg relațiile dintre autorii Noului Testament și diferitele grupuri locale sau regionale de creștini, aflate în biserici sau în anumite regiuni, abordând probleme teologice și pastorale, până când ajungem la ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa. De-a lungul anilor, creștinii au avut opinii diferite în privința modului în care trebuie interpretată această carte.
Merită să acordăm puțin timp unei prezentări a modurilor în care creștinii au înțeles viitorul în diferite perioade ale istoriei Bisericii. De-a lungul timpului, ei au înclinat spre o poziție sau alta. În prima jumătate a secolului al XX-lea, foarte mulți creștini din America se considerau premileniști pretribulaționiști. Trebuie însă să ne amintim că, în perioada puritanilor, de exemplu, majoritatea covârșitoare erau postmileniști, iar câțiva erau premileniști. Nu existau amileniști. În prezent, amilenismul este în ascensiune.
Dacă nu știți ce înseamnă acești termeni, nu vă faceți griji. Ideea pe care vreau să o subliniez în această prezentare este că toate aceste grupuri, fără excepție, înțeleg că speranța supremă a Bisericii nu este un anumit fel de splendoare milenară. Speranța supremă a Bisericii este cerul nou și pământul nou, existența învierii într-un univers refăcut și reconstituit — o existență în care nu va mai fi moarte, nu va mai fi întristare, nu vor mai fi lacrimi, durere sau suferință. Vechea ordine a lucrurilor a trecut (Apocalipsa 21).
Această realitate poate fi înfățișată ca Noul Ierusalim. Poate fi înfățișată ca o mireasă care ajunge, în cele din urmă, la desăvârșirea unirii ei cu Christos. Poate fi înfățișată ca un cer nou și un pământ nou. Însă, oricum ar fi descrisă, este vorba despre o existență glorioasă, sfântă, a învierii, iar gloria supremă dintre toate este aceea că cei răscumpărați Îl vor vedea pe Dumnezeu față în față, într-un mod în care nici chiar îngerii cerului nu-L pot vedea. Îngerii își acoperă fețele cu aripile și strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt” (Apocalipsa 4:8). Dar, potrivit cu Apocalipsa 22, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu Îl va privi efectiv pe Dumnezeu. Iar prin descrieri ample și sugestive ale felului în care va arăta această existență, ne sunt oferite viziuni despre muncă, cântare, laudă, trăire în neprihănire, o viață în întregime centrată pe Dumnezeu și glorie adusă Celui ce șade pe tron și Mielului, în vecii vecilor.
Sursa originală: A Theology Of Creation In 12 Points – https://www.desiringgod.org/interviews/a-theology-of-creation-in-12-points
Tradus cu permisiune – Translated with permission