Cârtirea și bunătatea lui Dumnezeu
„Nu cârti; nu te plânge. Nu cârti; nu te plânge. Nu cârti! Nu te plânge!”
Până să repet a patra oară micul meu refren, ceea ce începuse ca o șoaptă încruntată s-a transformat într-o proclamație strigată în gura mare, în timp ce țopăi și agit pumnii în aer. Unul dintre copii râde și scandează împreună cu mine. Celălalt stă cu sprâncenele încruntate de nemulțumire. Acum nu mai cârtește din pricina cinei, ci protestează față de dansul lui tata. În acel moment, chiar nu-mi rămâne decât să-l gâdil până îi trece supărarea aceea ridicolă.
Și chiar vreau să spun ridicolă. Păcatul nostru este nebunesc, este absurd și, de aceea, merită nu doar să fie deplâns, ci uneori chiar luat în râs. În casa noastră, răspunsul obișnuit la păcatul săvârșit cu bună știință și în mod voit este disciplinarea. Dar disciplinarea slujește învățării, iar învățarea slujește formării. Scopul meu ca părinte este să formez un om întreg și sfânt; vreau să văd cum imaginația, emoțiile și înclinațiile copiilor mei sunt modelate după însăși gândirea lui Dumnezeu. Vreau ca, în toate privințele, inclusiv în raportarea la păcat, să gândească, să simtă și să reacționeze asemenea Lui. Vreau să aplaude furtunile lui Dumnezeu, să murmure de plăcere la o mâncare gustoasă, să li se facă greață la vederea unui porc dat cu ruj, să-i plângă pe cei pierduți și să disprețuiască păcatul nebunesc al cârtirii și al văicărelii.
Așa că, uneori, dansez și scandez ca să iau cârtirea în râs. Fac asta fiindcă, uneori, adevărul se transmite mai bine cântat decât rostit. Și o fac fiindcă, atunci când copiii mei cârtesc, eu sunt ispitit să răspund cârtind împotriva lor. Sunt momente când eu am nevoie, mai mult decât oricine, să-mi amintesc acest adevăr. („«Calmează-te!», a urlat tata” este una dintre glumele mele preferate, pe care mi le spun în barbă când sunt furios.)
Uneori țopăi și cânt împotriva păcatului, fiindcă singurul lucru mai ridicol decât un tată care dansează este unul care cârtește.
De ce îmi sare atât de repede țandăra când copiii mei se plâng? Probabil fiindcă simt că, prin asta, spun ceva despre mine și despre mama lor. Ei spun: „Nu-mi place ce mi-ați dat. Nu cred că vreți ce este mai bine pentru mine. Nu cred că știți ce este mai bine pentru mine. Nu cred că vă pasă de binele meu.” Broccoli ajunge în farfurie, televizorul este oprit, ora de culcare dă buzna ca o cărămidă aruncată prin geam și, într-un moment de frustrare și nedumerire, ei răspund: „Știu că mi-ați dat viață și că îmi purtați mereu de grijă, dar știți ceva? Chiar nu am încredere în voi acum.”
Dincolo de faptul că este jignitoare, această atitudine este și tragică, fiindcă se întemeiază pe un neadevăr. Copiii mei se înșală în privința părinților lor — așa cum și eu mă înșel în privința Tatălui meu ceresc ori de câte ori mă plâng. Iacov ne avertizează cu privire la această minciună. El explică faptul că păcatul izvorăște din dorințele noastre strâmbe, nu din planurile lui Dumnezeu. Oricine crede altceva, ne dă de înțeles Iacov, se lasă amăgit de o minciună. „Nu vă înșelați, preaiubiții mei frați.” „În ce privință să nu ne înșelăm?”, întrebăm noi.
Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare. El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui. (Iacov 1:16–18)
Când cedez ispitei de a cârti și de a mă plânge, spun prin aceasta ceva despre Tatăl meu. Spun că planurile Lui sunt nesatisfăcătoare, că nu sunt cele mai bune, că lasă mult de dorit. Cârtirea spune că Dumnezeu nu este un Tată bun și generos, că nu vrea să ne dăruiască din darurile Lui, că este zgârcit. Chiar dacă „doar mă descarc”, „zic și eu” sau „spun ce am pe suflet”, Îl privesc pe Tatăl meu ceresc și Îi spun cu destulă obrăznicie: „Știu că mi-ai dat viață și că îmi porți mereu de grijă. Mai mult decât atât, mi-ai dat o viață nouă și îmi promiți orice binecuvântare duhovnicească, iar pe deasupra, veșnicia. Dar știi ceva? Chiar nu am încredere în Tine acum.”
A cârti înseamnă a te lăsa amăgit. Cârtirea este o meditație mormăită la ideea că Dumnezeu nu ar fi vrednic de încredere — și tocmai aici stă amăgirea, fiindcă Dumnezeu este întotdeauna vrednic de încredere. Cârtirea este opusul atitudinii descrise în Psalmul 1: cel care cârtește uită de Legea Domnului și cugetă zi și noapte la propriile neplăceri și la greșelile altora. Cârtirea rostește în surdină convingerea că Dumnezeu dă daruri rele. Ea este un act de profundă necredință și neîncredere în intențiile părintești ale lui Dumnezeu.
Gândește-te la nebunia cârtirii. Ce câștigi cârtind? Nimic altceva decât și mai multă cârtire! Dumnezeu a rânduit ca urmările păcatului să fie pe măsura faptei. De pildă, cei răi cad în propriile capcane întinse cu răutate (vezi Psalmul 7:15; 9:15; 35:8; Proverbele 28:10). Tot astfel, cârtirea îți va aduce și mai multă cârtire. Cârtirea își este propria pedeapsă. Vrei să te joci cu chibriturile nemulțumirii și să fluturi în jur torța văicărelii? Bine. Să nu te miri când obiceiul tău de a spune „zic și eu” va sfârși prin a da foc întregii case.
Sau, mai bine, miră-te. Miră-te că te-ai lăsat amăgit atât de mult timp. Apoi ia o găleată de pocăință și începe să stingi focul nemulțumirii cu o credință plină de recunoștință în Dumnezeu ca Tată.
Iată o găleată cu care să începi: dacă te surprinzi cedând ispitei de a cârti și de a te plânge, întreabă-te: De ce mi-a dat Dumnezeu viață nouă de la bun început? Nu fiindcă tu ai fi avut măreața idee a răscumpărării și a pocăinței. Nici fiindcă una dintre propunerile tale depuse în „Cutia cu sugestii” pentru mântuire ar fi ajuns, în sfârșit, pe biroul persoanei potrivite. Dumnezeu te-a mântuit „de bunăvoia Lui” și, prin propria Sa putere, „ne-a născut” (Iacov 1:18). Aici, Iacov folosește un termen care desemnează nașterea, redat astfel în traducerea NIV:
El a ales să ne dea naștere prin cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a tot ce a creat. (Iacov 1:18, NIV)
Este limpede că Iacov vorbește aici despre nașterea din nou prin care suntem mântuiți, nașterea din nou lucrată de Duhul Sfânt. De ce te-a născut din nou? Cu ce scop? „Ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.” Dumnezeu a urmărit să ne dea un loc de frunte în creația Sa restaurată. Dacă ne-a oferit deja, în harul și generozitatea Lui, darul nemeritat al unei vieți noi, de ce ne-am aștepta ca în viitor să primim altceva decât noi daruri de același fel? Dacă L-a dat de bunăvoie pe Fiul Său pentru noi, de ce ne-ar refuza vreun alt dar (Romani 8:32)?
Imaginează-ți că cineva ar merge într-o țară îndepărtată, ar găsi un orfan, și-ar cheltui toate economiile dintr-un cont de pensie 401(k) pentru a-l adopta, iar apoi ar refuza să-i asigure cele necesare traiului, zgârcindu-se la hrană și îmbrăcăminte.
*n.tr. – 401(k) e denumirea unui tip de cont de economii pentru pensie în SUA. Numele provine din secțiunea 401(k) a codului fiscal american.
Asta ar fi o nebunie. Dar Dumnezeu nu este lipsit de judecată. Nebunia este ca tu și cu mine să dăm de înțeles, prin mormăielile și cârtirile noastre, că Dumnezeu nu este generos. Așadar, să alungăm prin cântare pornirea de a cârti. „Calmează-te!”, a strigat tata, și „Nu te mai plânge!”, a mormăit el. O, există o cale mai bună! Învață să calci nemulțumirea în picioare, dansând, și să întâmpini cu un zâmbet ironic ideea că Dătătorul ar fi zgârcit.
Prin Christos, Dumnezeu este Tatăl nostru. Putem avea încredere că El ne dă numai daruri bune, desăvârșite și potrivite, chiar și atunci când nu le recunoaștem imediat ca atare. Tot ce ne dă El este bun și orice dar bun vine de la El.
Așadar, nu te lăsa amăgit. Ai credință. Nu cârti; nu te plânge.
Sursa originală: Grumbling And The Godness of God – https://www.desiringgod.org/articles/grumbling-and-the-goodness-of-god
Tradus cu permisiune – Translated with permission