Îmbuibarea și plinătatea lui Dumnezeu
Cântul al VI-lea din Infernul lui Dante zugrăvește o scenă cutremurătoare.
Dante și Virgiliu tocmai au ajuns în cel de-al treilea cerc al iadului, unde Dumnezeu pedepsește păcatul îmbuibării. O ploaie blestemată — rece, murdară, otrăvitoare — se revarsă asupra cercului. Potopul veșnic preface pământul într-o mlaștină nesfârșită de gunoaie puturoase.
Dante zărește o mulțime de suflete care zac cu fața la pământ, înecându-se în această pastă groasă. Asemenea unor limacși uriași, abia se pot mișca sub povara urmărilor propriilor păcate. Dar, oricât de grele ar părea, sunt lipsite de consistență; Dante trece de-a dreptul prin ele.
Pe neașteptate, din ploaia torențială țâșnește Cerber, monstrul cu trei capete al iadului. Își rânjește dinții din toate cele trei guri și își cască larg fălcile, gata să-i înghită pe Dante și pe călăuza sa. Virgiliu reacționează iute: adună două mâini pline de noroi și îl îndeasă în cele trei gâtlejuri ale fiarei. Asemenea unor câini cărora li se dă o lingură de unt de arahide, cele trei boturi hulpave ale lui Cerber înfulecă hrana scârboasă, lăsându-l pe Dante să treacă prin „acel amestec întinat de suflete și mâzgă” (Infernul, VI, 100–101).
Tabloul sumbru al îmbuibării zugrăvit de Dante reflectă tonul Scripturii (Deuteronomul 21:20; Proverbe 23:20–21; 28:7). Cuvântul ebraic pentru îmbuibare (zālal) provine dintr-un verb care nu se referă exclusiv la mâncare. Folosit adesea în contexte care descriu excese nesăbuite și risipă, acesta înseamnă a nesocoti, a disprețui, a trata ca pe ceva lipsit de valoare și, prin urmare, a risipi. Mai mult, îmbuibarea este o formă de idolatrie (1 Corinteni 10:6–7), care face din pântece un dumnezeu (Filipeni 3:19), închinându-se și slujind celor din cămară în locul Creatorului.
În mod paradoxal, atribuindu-i hranei greutatea slavei care I se cuvine numai lui Dumnezeu, ajungem să o nesocotim. Să explic: Dumnezeu a conceput fiecare părticică a creației pentru a-I face cunoscută slava. Aceasta înseamnă că hrana are o slavă proprie, derivată din slava Lui, menită să ne ajute să ne desfătăm în Dumnezeu. Ea are greutate datorită legăturii cu El. Dar, dacă desprindem darul de Dătător, acesta plutește în derivă, asemenea unui balon aniversar scăpat din mână. Dacă înălțăm hrana mai presus de Cel care a creat-o, o golim de slavă. Când zeifici darul, atribuindu-i o greutate mai mare decât i-a rânduit Dumnezeu, profanezi darul și Îl dezonorezi pe Dătător.
Așadar, îmbuibarea este păcatul greu al nesocotirii, al tratării lucrurilor ca și cum ar fi lipsite de importanță. Ea înseamnă a te desfăta fără măsură într-unul dintre darurile lui Dumnezeu — de regulă, mâncarea sau băutura — fără ca această desfătare să fie legată de satisfacția supremă în Dumnezeu. Este o raportare dezordonată la hrană, izvorâtă din dorințe dezordonate. Omul care se îmbuibă disprețuiește scopurile bune pentru care Dumnezeu a rânduit hrana și, astfel, o risipește.
O teologie a hranei, în câteva îmbucături
Dumnezeu a creat hrana și i-o dă omului pentru cel puțin trei scopuri glorioase. În primul rând, pentru a ne întări trupurile, ca să ne exercităm în mod rodnic stăpânirea asupra creației și să împlinim lucrări ale dragostei (Geneza 2:16; Psalmul 145:15–16; Eclesiastul 3:12–13; Faptele Apostolilor 17:25). Hrana ne dă putere pentru misiunea încredințată de Dumnezeu.
În al doilea rând, pentru a înlesni părtășia printr-o ospitalitate asemenea celei arătate de Christos. În timpul lucrării Sale pământești, Isus a oferit hrană și vin din belșug, dând astfel o pregustare a ospitalității pline de bucurie din Împărăția Sa (Matei 14:13–21; Ioan 2:1–11). El îi cheamă pe cei care Îl urmează să-i ospăteze pe alții în același Duh (Luca 14:12–13; Matei 25:35–40; cf. Neemia 8:10).
În al treilea rând, pentru a ne spori desfătarea în El. Hrana ne face cunoscută plinătatea lui Dumnezeu (Proverbe 24:13–14; Isaia 55:1–5; Ioan 6:35; Romani 1:20). Dumnezeu a creat hrana — brânza cheddar maturată, pâinea cu maia, crenvurștii fripți la foc de tabără, înghețata — ca imagini ale realităților divine, pe care le putem atinge și gusta. Slava cea mai înaltă a hranei este savoarea ei divină; ea ne oferă o pregustare a Treimii.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a conceput hrana pentru a ne ajuta să împlinim cele mai mari porunci: să ne iubim pe noi înșine așa cum se cuvine, să-i iubim pe ceilalți cu generozitate și să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima și tot mai mult. El ne dă principii și modele pentru felul în care folosim hrana, îndrumându-ne astfel spre aceste iubiri așezate în ordinea cuvenită.
Când se strică darul bun
Dar, după cum știm cu toții, păcatul întinează felul în care folosim hrana. Păcatul nu strică hrana în sine; toate alimentele sunt curate (Marcu 7:18–19; Romani 14:14; 1 Corinteni 10:25–26; Tit 1:15). Însă, când păcatul ne tulbură ordinea dorințelor, și raportarea noastră la hrană devine dezordonată. Când cauți în mâncare ceea ce poți găsi numai în Dumnezeu — control, fericire, identitate, mângâiere, speranță — darul bun se strică.
Lui Satan îi place să ne ajute să transformăm hrana în idoli (Geneza 3:1–7; Exodul 16:2–3; Luca 4:1–4; 1 Timotei 4:1–5). Încă de la început, s-a folosit cu mare succes de păcatele legate de mâncare. Nu-l interesează dacă mâncăm prea mult (Psalmul 78:21–31; Ezechiel 16:49) sau prea puțin (1 Timotei 4:3); îmbuibarea ține de felul în care mâncăm și de motivația cu care o facem, nu de cantitate.
Satan a promovat dintotdeauna un regim alimentar demonic. Chiar în prima grădină întâlnim primul exemplu de îmbuibare. Poate că Eva a luat o singură îmbucătură, dar plăcerea gustului a biruit ascultarea. Sau să ne gândim la Esau. Și-a dat dreptul de întâi născut, cu promisiunea prezenței și binecuvântării lui Dumnezeu, pe un blid de fiertură de leguminoase (Geneza 25:29–34). Însuși Isus ar fi căzut în păcatul îmbuibării dacă l-ar fi ales pe Satan drept sfătuitor în privința hranei (Luca 4:1–4).
În vremurile moderne, tatăl minciunii a avut un succes răsunător în domeniul alimentației. Mulți continuă să mănânce prea mult, dar poate și mai mulți ajung la îmbuibare prin diete stricte, legalism alimentar, consum insuficient de hrană sau derularea la nesfârșit a imaginilor de tip „pornografie culinară”. Mulți dintre oamenii cu cea mai bună condiție fizică de pe Instagram sunt robi ai îmbuibării, fiindcă alimentația le domină viața. Un abdomen cu mușchi bine conturați poate indica o raportare dezordonată la hrană la fel de bine ca o burtă de bere.
Cercetează-te. A devenit hrana un idol pentru tine? Viața ta se învârte în jurul meselor? Gândul îți stă mereu la mâncare? Îți ascunzi unele obiceiuri alimentare? Ignori efectele alimentației asupra trupului tău sau, dimpotrivă, ești obsedat de ele? Relația ta cu mâncarea te împiedică să-i iubești pe ceilalți așa cum se cuvine?
Revenind la Dante, imaginile sale respingătoare ne ajută să înțelegem gravitatea „păcatului gâtlejului, care osândește sufletul” (Infernul, VI, 53). În Divina Comedie, Dante zugrăvește tablouri ale sufletului, pentru a ne arăta realitatea păcatului și a urmărilor lui. Imaginile sale întrupează păcatele pe care le înfățișează. Așadar, ce ne dezvăluie Dante despre îmbuibare și despre cele trei scopuri glorioase pentru care Dumnezeu a creat hrana?
În primul rând, îmbuibarea ne distruge. Îmbuibarea poate părea un păcat care oferă căldură, tihnă și chiar o atmosferă de sărbătoare. Totuși, ploaia înghețată și noroiul puturos sunt mai aproape de adevăr. Hrana ar trebui să ne dea putere, dar Dante îi înfățișează pe cei care se îmbuibă ca fiind letargici, lipsiți de vioiciunea necesară unei munci rodnice. În mod paradoxal, pe măsură ce tratează cu ușurătate darurile bune ale lui Dumnezeu, ei devin deopotrivă greoi la trup și lipsiți de consistență. Mâncând mai mult, ajung să fie mai puțin. Când își împlinește menirea, hrana ne sporește capacitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu și ne înalță spre El; îmbuibarea ne împotmolește sufletul în noroi.
În al doilea rând, îmbuibarea ne izolează. În viziunea lui Dante, aceste suflete nu vorbesc unele cu altele. Într-un sens, se tăvălesc împreună în noroi; în altul, sunt cu desăvârșire singure. Îmbuibarea are acest efect. Mâncatul în exces se petrece adesea în singurătate. Dar și scrupulozitatea excesivă în privința alimentației ne poate izola, ispitindu-ne să refuzăm ospitalitatea altora din cauza numărului de calorii sau a ingredientelor. Regulile stricte ale „alimentației curate” îi pot dezbina pe creștini la fel de sigur ca legile alimentare ale vechiului legământ, aplicate greșit în vremea Noului Testament (cf. Galateni 2:11–14).
În sfârșit, și cel mai grav, îmbuibarea ne taie pofta de Dumnezeu. Dante surprinde această tragedie prin Cerber. Cu trei guri și un singur stomac, dulăul iadului simbolizează perfect mâncatul scăpat de sub control. Și mai izbitor este faptul că această fiară de trei ori hulpavă se mulțumește cu câteva mâini de noroi. C. S. Lewis îl îndrăgea pe Dante și mă întreb dacă nu avea în minte această scenă când a scris:
Suntem făpturi care se mulțumesc cu jumătăți de măsură, pierzându-ne vremea cu băutura, sexul și ambiția, în timp ce ni se oferă o bucurie nemărginită. Suntem asemenea unui copil neștiutor care vrea să facă în continuare plăcinte de noroi într-o mahala, fiindcă nu-și poate închipui ce înseamnă oferta unei vacanțe la mare. Ne mulțumim mult prea ușor. (The Weight of Glory, p. 26)
Îmbuibarea tratează slava cu ușurătate. Asemenea lui Cerber, omul care se îmbuibă ronțăind plăcinte de noroi se mulțumește mult prea ușor cu prea puțin. Hrana nu va sătura niciodată foamea nestăvilită a sufletului după veșnicie (Eclesiastul 3:11). Mai presus de toate, Dante ne arată că păcatul îmbuibării nu merge suficient de departe în căutarea plăcerii.
Prea sătul ca să te mai îmbuibi
Mâncatul degenerează în idolatrie atunci când cauți în hrană potolirea unei foame pe care numai Dumnezeu o poate sătura. Așadar, nu încerca să saturi cu mâncare un suflet flămând. Până când nu vei ajunge plin „de toată plinătatea lui Dumnezeu”, hrana te va ispiti mereu să-i ceri mai mult decât îți poate oferi (Efeseni 3:19). Hrana rămâne o primejdie pentru suflet până când luăm aminte la chemarea lui Dumnezeu de a ne sătura din belșug cu El (Isaia 55:1–2).
Scriptura Îl compară atât de des pe Dumnezeu cu hrana deoarece desfătările mesei ne îndreaptă spre El. El satură sufletul asemenea unei înghițituri de apă răcoroasă în pustiu (Psalmul 42:1). El înveselește mai mult decât vinul nou și satură mai mult decât pâinea proaspătă; este mai dulce decât mierea și mai hrănitor decât laptele. În El se află toată plinătatea și bogăția tuturor bunătăților (Psalmul 63:5). Când venim la El, mâncăm „ce este bun” (Isaia 55:2). Tot ce căutăm mai bun în hrană găsim în Dumnezeu. Așadar, hrănește-te cu nesaț din Pâinea Vieții. Bea pe săturate din Apa Vie. Când este vorba despre această hrană dumnezeiască, îmbuibarea este imposibilă. Nu te poți desfăta niciodată prea mult în Dumnezeu.
Iar când ești plin de Dumnezeu, ești liber să te ospătezi — și să postești! Cu alte cuvinte, când poftele tale sunt supuse lui Dumnezeu, în ordinea cuvenită, iar darurile Lui rămân legate de El, ești liber să te bucuri de hrană sau să te înfrânezi de la ea, pentru a te desfăta în Dumnezeu — întocmai cum a rânduit El. Aceasta este slava hranei: să ne ajute să gustăm și să vedem cât de minunat de bun este Domnul.
Când te desfătezi în Dumnezeu și te bucuri de hrană ca de un mijloc de a gusta bunătatea Lui, vei fi prea sătul ca să te mai îmbuibi.
Sursa originală: Gluttony And The Fullness Of God – https://www.desiringgod.org/articles/gluttony-and-the-fullness-of-god
Tradus cu permisiune – Translated with permission