De ce trebuie să înțelegem astăzi locul templului în planul lui Dumnezeu?

⏱️Timp necesar pentru citire: 8 min

Transcriere audio

Ieri, dr. Don Carson ni s-a alăturat pentru a explica faptul că în Biblie există douăzeci de teme majore care se dezvoltă de la Geneza până la Apocalipsa și a spus că mai există și alte cincizeci până la șaptezeci de teme secundare. Astăzi îl avem din nou alături de noi pe Don Carson, care a coordonat editarea Bibliei de studiu NIV Zondervan, ce va fi lansată peste o lună. În loc să discutăm despre ce este teologia biblică, așa cum am făcut ieri, vreau să ne arătați cum funcționează teologia biblică. Mai precis, aș vrea să te concentrezi astăzi asupra unei teme majore. Pentru cei care se întreabă cu ce se ocupă teologia biblică, arată-ne cum se dezvoltă tema templului, de la Geneza până la Apocalipsa, în planul lui Dumnezeu.

Dacă ne gândim la templu ca la acel loc de întâlnire dintre Dumnezeu și oameni, atunci, într-un anumit sens, grădina Edenului este un fel de prototip al templului. Și mulți au trasat paralele între temele din Geneza 1 și 2 și ceea ce aflăm despre templu din scrierile biblice ulterioare. Dar templul este și un loc al jertfei. Iar practica aducerii de jertfe se dezvoltă, de exemplu, atunci când Avraam este chemat să iasă din Ur, din Caldeea, și așa mai departe.

Începuturile decăderii

Prima construcție este Cortul Întâlnirii, înainte de construirea Cortului (Tabernacolului) propriu-zis. Apoi este construit Cortul (Tabernacolul) și foarte multe capitole din Scriptură sunt dedicate dimensiunilor lui, Locului Preasfânt, celor care se pot apropia de Dumnezeul cel sfânt în Locul Preasfânt și momentului în care o pot face — și anume, de Yom Kippur, Ziua Ispășirii, o dată pe an — numai cu sângele prescris al jertfelor prescrise, un vițel și un țap, care acoperă atât păcatele preotului și ale familiei sale, cât și păcatele întregului popor. Sângele acesta este stropit pe chivotul legământului, dincolo de perdea. Numai marelui-preot îi este îngăduit să facă acest lucru și, chiar și lui, numai o dată pe an, și așa mai departe.

Așadar, tema aceasta este legată de anii pribegiei prin pustiu, de slava lui Dumnezeu care coboară peste Cort, de prescripțiile detaliate privind funcționarea Cortului, de rolul preoților și de slava lui Dumnezeu care Se manifestă acolo, și așa mai departe.

Desigur, istoria continuă. Odată ce poporul intră în Țara Promisă, Cortul este locul central în care Dumnezeu Se întâlnește cu poporul Său. Preoții slujesc la Cort, dar trebuie, de asemenea, să-i învețe pe oameni Legea lui Dumnezeu, calea lui Dumnezeu. Din păcate însă, se succed cicluri de decădere și degradare, de decădere și degradare, astfel încât, în anumite episoade ale istoriei, filistenii ajung să fure chivotul legământului din Cort, crezând că au reușit cumva să-L captureze pe Dumnezeul lui Israel. Dumnezeu nu-i nimicește, dar are propriul Său mod de a Se asigura că este restabilit Cortul, cu chivotul legământului în el.

Dinastia promisă

În cele din urmă, ajungem la capitolele remarcabile din 2 Samuel 6 și 7, care au un rol fundamental în conturarea restului teologiei biblice. În acest moment, David este împărat de șapte ani, dar numai peste cele două seminții din sud. După șapte ani, el devine împărat peste întreaga țară — peste toate cele douăsprezece seminții —, cucerește Ierusalimul și îl face capitala sa. Iar în 2 Samuel 7, Dumnezeu promite dinastia davidică. Chivotul legământului este adus acolo în 2 Samuel 6. Așadar, acum se reunesc trei teme majore care guvernează o mare parte a tipologiei ce va continua și în restul Bibliei: Ierusalimul, dinastia regală a lui David și, în sfârșit, Cortul, care, în generația următoare, sub Solomon, devine templul.

Acum există, așadar, un loc permanent, ale cărui dimensiuni sunt din nou precizate — planurile urmează proiectul lui Dumnezeu. O mare parte din toate acestea este concepută pentru a-i învăța pe oameni că singura cale prin care ființele umane păcătoase — poporul legământului Său — se pot apropia de Dumnezeu este prin mijloacele pe care Dumnezeu Însuși le-a rânduit, prin jertfele pe care Dumnezeu Însuși le-a poruncit, în condițiile pe care Dumnezeu Însuși le stabilește, prin preotul pe care Dumnezeu Însuși îl rânduiește, prin sângele vărsat pe care Dumnezeu Însuși îl prescrie. Toate aceste lucruri îi sunt întipărite națiunii prin repetare și încep să indice nevoia unei jertfe viitoare care să rezolve cu adevărat și definitiv problema păcatului și să se dovedească mai transformatoare decât sângele taurilor și al țapilor. Totuși, aici este centrul sărbătorii Paștelui, aici este centrul Zilei Ispășirii și al jertfelor de dimineață și de seară, și așa mai departe.

Exilul și întoarcerea

Toate acestea duc, în cele din urmă, la decăderea întregii națiuni. Semințiile din nord sunt duse în robie de asirieni în anul 722 î.Chr. Apoi, regatul din sud este destrămat, iar locuitorii lui sunt duși în robie în urma unei succesiuni de incursiuni, care culminează cu distrugerea cetății și a templului în anul 586 î.Chr., sub neobabilonieni. Pentru mulți, această robie este de neconceput, deoarece amenință dinastia davidică, despre care Dumnezeu promisese că va dăinui veșnic, amenință Ierusalimul, care acum este distrus, și amenință templul. Distruge templul. Cum este posibil așa ceva? Acesta este locul de întâlnire dintre Dumnezeu și poporul Său.

Poate că unul dintre pasajele cele mai lămuritoare este Ezechiel 8–11, unde Dumnezeu Însuși arată, într-o vedenie, cum va fi distrusă cetatea. Nu este vorba că Nebucadnețar ar fi atât de puternic, încât Dumnezeu, sărmanul, n-ar avea nicio șansă, ci că Dumnezeu părăsește cetatea ca act de judecată, din cauza păcatului ei, chiar dacă celor aflați în exil le vine greu să-și imagineze că Dumnezeu ar putea face așa ceva. Este deosebit de interesant că Dumnezeu le spune celor exilați, aflați pe malurile râului Chebar, prin gura lui Ezechiel, că, deși sunt departe, „le voi fi un locaș sfânt” (Ezechiel 11:16). Acesta este limbajul templului.

Cu alte cuvinte, adevăratul locaș sfânt este acolo unde este Dumnezeu. Nu este acolo unde se află zidurile. Nu ține de un anumit loc geografic. Dumnezeu nu este limitat la Ierusalim. Dumnezeu nu este limitat la o cutie. Dumnezeu nu este limitat la o încăpere cubică, aflată în spatele unei perdele. Afirmația „le voi fi un locaș sfânt” capătă astfel o mare forță.

Cu toate acestea, în îndurarea Sa întemeiată pe legământ, Dumnezeu cheamă poporul înapoi la Ierusalim. Unii se întorc mai întâi într-un val de cincizeci de mii de oameni, în timpul slujirii lui Hagai și Zaharia. Micul templu este reconstruit în timpul slujirii lui Neemia. Urmează reconstruirea cetății, repopularea ei și mari sărbători de înnoire a legământului, care au din nou templul în centru. În Neemia găsim capitol după capitol despre înnoirea legământului și foarte, foarte puțin despre ceea ce am numi, să zicem, „legea morală”, tocmai pentru că lucrul de care ai neapărat nevoie este împăcarea cu Dumnezeu. Iar în condițiile vechiului legământ, aceasta se realiza prin templu și prin jertfele rânduite de Dumnezeu.

Christos este împlinirea supremă

Ajungem astfel aproape de sfârșitul firului narativ al Vechiului Testament. Iar când trecem la Noul Testament, nu durează mult până când Isus Însuși spune, în Ioan 2:19: „Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica.” Nici împotrivitorii Lui, nici ucenicii Lui nu aveau habar despre ce vorbea. Dar Ioan adaugă discret: „După ce a înviat din morți, ucenicii Lui și-au adus aminte de cuvintele Lui și au crezut Scripturile” (versetul 22).

Aceasta înseamnă că Isus devine templul decisiv — adică adevăratul și supremul loc de întâlnire dintre Dumnezeu și oamenii păcătoși —, astfel încât liniile tipologice, direcțiile spre care tinde vechiul legământ, converg în El.

  • El este preotul suprem.
  • El este jertfa supremă.
  • Trupul Lui este perdeaua.
  • Trupul Lui zdrobit, frânt, este templul zdrobit, dărâmat, care se ridică în a treia zi pentru a deveni adevăratul loc de întâlnire dintre Dumnezeu și oamenii păcătoși.

Așadar, în Noul Testament, antitipul acestor fire tematice privitoare la templu se manifestă în trei moduri — două mai mari și unul mai mic. Mai întâi, Isus Însuși este templu suprem. În al doilea rând, Biserica lui Isus Christos o vedem ca templu; adică ea este locul de întâlnire dintre Dumnezeu și păcătoși. Aici vorbește Dumnezeu, prin templul Său, națiunilor din jur. Prin însăși constituirea ei ca Biserică, ea devine locul de întâlnire dintre Dumnezeu și păcătoși și, astfel, devine și ea un templu. Apoi, doar într-unul sau două pasaje, trupurile noastre sunt templul Duhului Sfânt. Acolo, acest limbaj este extins și la ele.

Un Eden mai bun

Am putea urmări și alte accente ale acestei teme până când ajungem la cartea Apocalipsa. În întreaga carte apar teme legate de templu care sunt cu adevărat remarcabile. Dar, din lipsă de timp, permiteți-mi să trec direct la ultimele două capitole, unde găsim viziunea finală a unui cer nou și a unui pământ nou. Apoi, viziunea se schimbă din nou și avem acum o viziune a noului Ierusalim, iar acest Ierusalim este și o mireasă. Unul dintre lucrurile pe care le face literatura apocaliptică este să îmbine metaforele, să le amestece.

Dar ceea ce este interesant constă în faptul că, în viziunea noului Ierusalim, Ioan, cel care primește viziunea, spune: „N-am văzut niciun templu în cetate, pentru că templul ei este Domnul Dumnezeul Cel Atotputernic și Mielul” (Apocalipsa 21:22). Așadar, încă o dată, nu mai ai nevoie de clădire, pentru că Îl ai pe Dumnezeu. Acum ai parte de o împăcare deplină. Nu ai nevoie de un preot mijlocitor. Christos este acolo.

Iar noul Ierusalim este înfățișat simbolic ca având o formă perfect cubică. Este un cub perfect. Și în Vechiul Testament există un singur cub — și anume, Locul Preasfânt. Teoretic, nu puteai avea un templu în Locul Preasfânt. Dar toți cei din poporul lui Dumnezeu se află în Locul Preasfânt. Ei sunt în templu. Sunt în prezența Dumnezeului celui viu. Așadar, acum am ajuns cu adevărat la ceva asemănător grădinii Edenului, dar cu mult mai bun.

Toate aceste elemente alcătuiesc împreună o întreagă tapiserie de explicații din perspectiva teologiei biblice, constituind unul dintre firele care leagă întreaga Biblie într-un tot unitar.

Sursa originală: Why We Must Understand The Temple In Gods Plan Today – https://www.desiringgod.org/interviews/why-we-must-understand-the-temple-in-gods-plan-today

Tradus cu permisiune – Translated with permission