[5] INVIDIA – 7 păcate mortale ale erei digitale
Invidia, ca și păcatul pe care l-am analizat anterior (lenea) este adesea înțeleasă greșit astăzi. De fapt, bănuiesc că mulți dintre noi sunt înclinați să o confunde oarecum cu lăcomia. Ambele, se pare, se reduc la dorința de a avea mai multe lucruri, astfel încât invidia pare să desemneze doar sub-setul de cazuri în care altcineva are deja lucrurile pe care le dorește (și poate că faptul că le are este ceea ce îș determină să le dorească).
Dar prezența celuilalt în Invidie nu este întâmplătoare: în timp ce Lăcomia este în primul rând despre sine, Invidia este în primul rând despre cealaltă persoană. Când cad în Lăcomie, vreau ceva pentru că vreau să fiu suficient de unul singur; vreau să-mi acumulez comori pentru mine, fără să-mi pese dacă cineva din jurul meu are nevoie sau prosperă. Când cad în Invidie, știu că nu sunt suficient de unul singur, că valoarea mea este relativă, determinată de valoarea celor din jurul meu. În consecință, nu doresc din întâmplare ceva ce altcineva are, ci doresc acel lucru pentru că el îl are sau, mai corect spus, nu doresc să îl aibă pentru că el îl are și eu nu. Aquinas subliniază acest caracter esențial al invidiei, observând că “invidia se întristează pentru binele altuia” în primul rând “în măsura în care conduce la diminuarea propriului nume bun sau a propriei excelențe” (ST IIaIIae Q. 36 a. 1 resp.).
Acum, este important să recunoaștem, așa cum am remarcat în treacăt în articolul despre lăcomie, că într-un anumit sens acest lucru face ca Invidia să fie mai puțin coruptă decât Lăcomia. Economiștii sunt adesea predispuși să privească cu dispreț înclinația noastră de a ne evalua în termeni sociali relativi, mai degrabă decât în termeni de bunăstare materială absolută – membrul sărac al unei comunități tribale sărace se va simți probabil mult mai bine decât un american modern care nu are mașină și frigider. Dar acest lucru, departe de a fi neapărat patologic, este o recunoaștere a faptului că suntem creaturi sociale, iar bunurile noastre cele mai durabile sunt cele care sunt împărtășite. Spre deosebire de lăcomie, invidia recunoaște încă acest lucru, dar îl pervertește și o face într-un mod care o face mult mai sinistră decât lăcomia.
Pentru că invidia consideră că nu numai că este mai bine ca toți să prospere împreună decât ca unul să prospere singur, dar dacă toți nu pot prospera împreună, atunci toți ar trebui să sufere împreună. Desigur, aș prefera ca promovarea ta să fie revocată și să mi se ofere mie în schimb, dar dacă nu pot obține asta, aș prefera ca niciunul dintre noi să nu o obțină. Acest impuls distructiv al invidiei este ilustrat în mod memorabil în celebra poveste a regelui Solomon și a celor două prostituate: mama nemulțumită și invidioasă s-ar mulțumi bucuroasă cu doi copii morți, mai degrabă decât ca rivala ei să continue să se bucure de un copil viu. În timp ce Lăcomia, așadar, vrea prea mult dintr-un lucru bun, Invidia, pornind de la binele social, se întoarce curând împotriva oricărui bine cu totul, cu consecințe terifiante. Să ne gândim la tragedia Othello, printre numeroasele ilustrări literare celebre ale invidiei, în care invidia lui Iago și apoi a lui Othello îi determină să nu încerce să recupereze bunul dorit pentru ei înșiși (promovarea în cazul lui Iago, Desdemona în cazul lui Othello), ci să distrugă orice bun de care s-ar putea bucura alții și, în final, ei înșiși. Un păcat mortal, într-adevăr.
Desigur, Aquinas remarcă faptul că, uneori, această durere ne poate stimula la un zel mai mare (precum atletul care se antrenează mai mult după ce a pierdut în fața rivalului său) și, prin aceasta, să evităm viciul Invidiei, însă, prea adesea, nu facem decât să ne consumăm nemulțumirea sau să plănuim căderea celuilalt. De asemenea, Aquino observă cu perspicacitate că invidia nu este, de obicei, îndreptată către cei care sunt deasupra noastră sau cu care nu avem nimic în comun, deoarece “un om este invidios doar pe cei pe care dorește să îi rivalizeze sau să îi depășească în reputație” (ST IIaIIae Q. 36 a. 1 ad 2). Pentru a invidia pe cineva, trebuie să fiu capabil să mă imaginez cu ușurință în locul său și să doresc să fiu în acel loc. Prin urmare, indignarea populară a mișcării Occupy Wall Street nu este ușor de caracterizat ca o chestiune de invidie, așa cum a fost adesea caracterizată din neglijență, deoarece puțini dintre noi își pot imagina, sau chiar și-ar dori, salarii de 50 de milioane de dolari pe an. Nu, invidia trebuie căutată în relațiile obișnuite ale prietenilor, familiei și colegilor de muncă, iar invidia este adesea cea mai puternică atunci când miza este cea mai mică: apariția trecătoare a favoritismului părintesc, complimentul neînsemnat făcut pentru simțul modei al unui prieten, mica inechitate în bonusurile de sfârșit de an.
Așadar, ce legătură au toate acestea cu era noastră digitală? Ei bine, ni se spune că această nouă lume digitală ne face pe toți mai conectați, mai sociali. Social media ne domină viețile și, chiar dacă poate fi ușor pervertită în scopurile antisociale și de auto-gratificare ale lăcomiei, așa cum am discutat într-un articol anterior, ea servește ca un mijloc autentic de promovare și multiplicare a relațiilor. Nu este de mirare, așadar, că odată cu explozia “socialului”, acest viciu social prin excelență, al Invidiei, își face apariția. O parte a problemei este pur și simplu faptul că este posibil să avem mult mai mulți “prieteni” sau, cel puțin, cunoștințe, decât am fi avut înainte. Dacă prietenii noștri sunt cei pe care cel mai probabil îi invidiem, cu care cel mai probabil ne comparăm și cu care concurăm pentru reputație, atunci cu cât avem mai mulți și cu cât ținem evidența mai multor realizări, cu atât vom avea mai multe ocazii de invidie.
Dar problema este mai mare de atât, pentru că știm cu toții că majoritatea acestor “prieteni” nu sunt prieteni în adevăratul sens al cuvântului. Desigur, este foarte posibil să fim măcinați de invidie față de un prieten apropiat și totuși, întrucât opusul invidiei este virtutea carității, este mai probabil să ne bucurăm cu adevărat de norocul celor pe care îi iubim cu adevărat. Dar când vine vorba de cei pe care îi cunoaștem suficient de bine pentru a-i numi “prieteni”, dar față de care simțim puține legături de afecțiune, vom găsi puține motive să ne bucurăm de binecuvântările lor, iar dacă suntem deja dispuși să fim nemulțumiți de soarta noastră, vom găsi norocul lor o supărare intolerabilă. La fel se întâmplă și cu multitudinea de pseudoprieteni ai căror copii noi, mașini noi, case noi, locuri de muncă noi, cărți noi (dacă sunteți un academician) le vedem în feed-ul de pe Facebook.
Și este și mai rău. Am observat mai sus că invidia prosperă prin ștergerea relativă a diferențelor – cu alte cuvinte, că diferențele mărunte care ne afectează cu adevărat sunt vizibile doar între cei care se consideră aproximativ egali. Prin urmare, în mod ironic, în democrații, invidia este probabil să fie un viciu mult mai periculos decât în societățile puternic stratificate. Iar mediile sociale moderne nu sunt decât democratice. Pe Facebook și cu atât mai mult pe Twitter, mă pot împrieteni sau pot “urmări” persoane pe care nu aș îndrăzni niciodată să le abordez în public și pot chiar să intru în conversațiile lor; ei, la rândul lor, mă pot pune fără ezitare la curent cu gândurile lor interioare, cu luptele lor zilnice și cu fotografiile de la petrecerea de ziua fiicei lor. Dintr-o dată, în lumea digitală, îmi pot imagina o gamă mult mai largă de oameni ca ocupând același plan social de bază decât aș fi putut-o face vreodată înainte. Dar, desigur, acest lucru este oarecum iluzoriu: mulți dintre ei sunt cu zeci de ani mai în vârstă decât mine, mult mai educați și mai realizați, mult mai bine plătiți și mai respectați decât m-aș putea aștepta eu să fiu vreodată. Și totuși, identificându-i ca făcând parte din cercul meu social, s-ar putea să mă compar în mod inconștient cu ei și să mă întreb de ce viața mea nu poate fi la fel de bună ca a lor.
Încă doi factori merită luați în considerare. Invidia se hrănește cu lucruri concrete: acel cadou aniversar în plus, acel compliment exagerat, acea primă suplimentară de 500 de dolari. Programatorii noștri media știu acest lucru; sau mai degrabă, ei știu că vanitatea prosperă pe concret (voi spune mai multe despre acest lucru în articolul despre mândrie), iar invidia este un produs secundar al acestui lucru. Putem contabiliza cu ușurință câte “like-uri”, câte comentarii, câte “favorite”, câte “retweets” sau “repins” a primit statusul/fotografia/tweet-ul/postarea prietenului nostru, față de câte a primit al nostru/a noastră. Pentru inima invidioasă, fiecare dintre aceste mici pictograme de aprobare este un vătrai încins, care alimentează focul arzător al amărăciunii și invidiei. Inima invidioasă va stoca în mod masochist fiecare amintire dureroasă a succesului celuilalt, numărându-le și repetându-le, până când i se va părea că întreaga lume conspiră împotriva sa. Desigur, invidia va găsi întotdeauna modalități de a face acest lucru, dar programatorii noștri moderni i-au ușurat mult munca.
În cele din urmă, ar trebui să observăm că invidia nu este provocată cu adevărat de binele altei persoane, cât mai degrabă de binele perceput de o altă persoană. Nu contează cu adevărat dacă prietenul tău este de fapt mai bogat sau mai arătos decât tine, ci doar că ți-l poți imagina astfel. Și, desigur, invidia are întotdeauna o imaginație fertilă – iarba este întotdeauna mai verde pe partea cealaltă. Dar, din nou, mijloacele noastre moderne de socializare îi ușurează munca, mărind diferența dintre percepție și realitate. După cum am menționat în discuția despre lăcomie, lumea digitală ne oferă oportunități minunate de a ne personaliza prezentarea de sine, împărtășind cu lumea doar momentele noastre cele mai fericite, mai ingenioase și mai frumoase. Acest lucru duce la o situație în care aproape oricine se poate uita pe Facebook și poate concluziona în mod plauzibil că toți ceilalți au o viață mai bună. Uneori suntem chiar suficient de conștienți de noi înșine și de răutăcioși încât să folosim această putere a rețelelor sociale pentru a alimenta în mod deliberat invidia, pentru a ne prezenta pe noi înșine sau realizările noastre într-un mod care știm că îi va face pe alții să se simtă inferiori.
Desigur, toate aceste pericole ale erei noastre digitale pe care tocmai le-am menționat sunt simple ocazii de care inima invidioasă poate profita – ele nu creează invidie. Dar, având în vedere că toți avem inimi predispuse la invidie, aceasta este poate o mică consolare. Și, la fel ca toate viciile, invidia se auto-reîntărește. Dacă începem să ne întristăm în mod obișnuit de succesele altora, ne va fi din ce în ce mai greu să nu o facem aproape automat.
Din fericire, există o soluție foarte simplă la Invidie – simplă în principiu, cel puțin, deși este încă o luptă de o viață. Nu greșim că ne căutăm valoarea și identitatea în raport cu ceilalți. Prea multă vorbărie psihologică modernă ne spune că aceasta este rădăcina problemelor noastre și că trebuie să “credem în noi înșine” și să cultivăm “stima de sine”. Această soluție este la fel de mortală ca și boala. Dar greșim dacă ne imaginăm că ne putem măsura cu exactitate valoarea în raport cu alte creaturi. Nu, recunoscându-ne ca fiind în primul rând copiii lui Dumnezeu, învingem orice urmă de invidie, pentru că acest lucru ne oferă în același timp o bază pentru cea mai radicală umilință și recunoștință și pentru o încredere radicală în noi înșine, știind că suntem iubiți și apreciați de Cel a cărui opinie contează mult mai mult decât barometrul uman al popularității.
Sursa originală: https://www.reformation21.org/articles/the-seven-deadly-sins-in-a-digital-age-v-envy.php
Tradus cu permisiune – Translated with permission