Cum am fost cât pe ce să renunț la slujire
Ești atât de descurajat încât nu mai știi ce să faci mai departe? Vreau să te ajut să treci prin aceasta. Poate că ceea ce urmează îți va fi de folos.
Citatul de mai jos este din jurnalul meu, datat 6 noiembrie 1986. Eram la Bethlehem de șase ani. Dacă ai simțit vreodată ceva asemănător, amintește-ți că lucrul acesta s-a întâmplat acum douăzeci și patru de ani, iar eu sunt încă aici. (n.tr. la momentul traducerii în limba română sunt 40 de ani).
Ideea este aceasta: Ai grijă să nu renunți mult prea devreme. Emoțiile noastre nu sunt călăuze de încredere.
Sunt oare atacat de Satan ca să-mi părăsesc postul de la Bethlehem? Sau este aceasta o mișcare a lui Dumnezeu prin care mă face să iau în considerare o altă slujire? Sau este acesta felul în care Dumnezeu răspunde la multele rugăciuni din ultima vreme, arătându-ne că trebuie să mergem pe o altă cale la Bethlehem decât aceea a construirii unei clădiri? Pur și simplu detest gândul de a conduce biserica într-un program de construcție. Timp de doi ani am petrecut sute de ore în comitete. Nu am scris niciodată vreo poezie despre asta. Îmi usucă sufletul. Eu sunt un om care gândește. Un scriitor. Un predicator. Un poet și compozitor. Cel puțin acestea sunt căile iubirii și ale slujirii în care inima mea înflorește. […]
Pot eu să fiu pastorul unei biserici care trece printr-un proiect de construcție? Da, însă doar cu prețul unui efort uriaș, în ce privește încordarea la maxim a voinței mele, și al unor indicii clare din partea lui Dumnezeu că aceasta este calea, pe termen lung, care duce la cea mai mare bucurie în El. Dar acum simt foarte puternic că îmi lipsesc tocmai aceste indicii. Ultimii doi ani — comitetul în care am făcut planificările pe termen lung a început în august 1984 — m-au lăsat pe dinăuntru cu un profund sentiment de goliciune.
Biserica este în căutarea unei viziuni pentru viitor — iar eu nu o am. Singura viziune asupra căreia personalul s-a concentrat în timpul retragerii noastre de luni și marți din această săptămână — și anume construirea unei săli de închinare — mi se pare astăzi atât de neatrăgătoare, încât nu văd cum aș putea oferi conducerea și inspirația necesare pentru ea.
Înseamnă aceasta că timpul meu la Bethlehem s-a încheiat? Înseamnă că există o alternativă radicală pe care încă nu am întrevăzut-o? Înseamnă pur și simplu că astăzi sunt într-o stare de adâncă descurajare și nu pot simți frumusețea, puterea, bucuria și rodnicia unei lucrări și a unor spații extinse?
O, Doamne, ai milă de mine. Sunt atât de descurajat. Sunt atât de gol pe dinăuntru, atât de blocat. Simt că am împotrivitori din toate părțile, chiar dacă știu că cei mai mulți dintre oamenii mei sunt de partea mea. Sunt atât de orb cu privire la viitorul bisericii. O, Tată, sunt oare orb pentru că acesta nu este viitorul meu? Poate că nici nu voi mai trăi până la sfârșitul anului, iar Tu cruți biserica de povara în plus a unui viitor pe care eu l-aș fi conceput, dar pe care nu l-aș fi putut duce la capăt.
Nu mă îndoiesc nici măcar o clipă de bunătatea Ta, de puterea Ta sau de atotputernicia Ta în viața mea ori în viața bisericii. Mărturisesc că problema este la mine. Slăbiciunea este în mine. Orbirea este în ochii mei. Păcatul — o, descoperă-mi greșelile ascunse! — este al meu, iar vina este tot a mea. Ai milă, Tată. Ai milă de mine. Trebuie să predic duminică, iar eu abia îmi pot ridica fruntea.
Sursa originală: How I Almost Quit – https://www.desiringgod.org/articles/how-i-almost-quit
Tradus cu permisiune – Translated with permission