Înainte de a renunța la lucrare, învață să numeri ca Isus

Conferința pastorală „Sacred Task” | Phoenix

Avem peste două sute de pastori în această sală, iar dacă raportul recent al celor de la Barna este corect, atunci aproximativ 85 dintre voi v-ați gândit în ultimele douăsprezece luni să renunțați la lucrare.

În luna martie a acestui an, sondajul Barna privind încrederea pastorală și satisfacția vocațională a arătat că 41% dintre pastorii chestionați s-au gândit, în ultimul an, să se retragă din lucrare. Procentul acesta era cu 1% mai mic decât în 2022, dar cu 13% mai mare decât în 2021.

Însă cei mai mulți dintre noi nu avem nevoie de cifrele unui sondaj ca să știm că ultimii ani au fost vremuri grele pentru a fi pastor și pentru a persevera în provocările lucrării pastorale. Iar în asemenea vremuri, Epistola către Filipeni este o alegere foarte potrivită pentru o conferință dedicată păstorilor.

În mod deosebit, îmi place asocierea dintre „epistola bucuriei” și această temă a perseverenței. Pavel a scris în timp ce îndura închisoarea și a scris unei biserici care răbda în mijlocul împotrivirii. Și totuși, Epistola către Filipeni este cunoscută pentru faptul că radiază de bucurie. Nicio altă epistolă — și poate nicio altă carte biblică — nu strălucește atât de puternic, într-un spațiu atât de restrâns, prin atâtea menționări explicite ale bucuriei, ale veseliei și ale desfătării. Așadar, suntem așezați, în chip foarte înțelept și minunat, în cadrul potrivit pentru a aduce în lumină atât această temă, cât și această epistolă, și pentru a învăța să numărăm bucuriile lucrării, nu doar costurile ei.

Unitate, smerenie și bucurie

Capitolul 2 continuă accentul pus pe unitate, început în Filipeni 1:27, prin îndemnuri la unitate în biserică (versetele 1–2, 14–16), la smerenie spirituală (versetele 3–4), oferindu-se mai apoi patru exemple personale.

Versetele 1–2 dezvoltă chemarea la unitate, iar versetele 3–4 recomandă smerenia ca mijloc prin care se ajunge la această unitate. Observăm că în ceea ce privește ascultarea filipenilor, ei nu sunt lăsați pe cont propriu, ci Dumnezeu Însuși lucrează în ei (versetele 12–13), ca ei să se smerească și, astfel, în fața opoziției din afară, să lupte umăr la umăr pentru Evanghelie, nu unii împotriva altora.

Pentru biserica din Filipi, opoziția nu era ceva nou. Faptele Apostolilor 16 ne arată cât de repede a urmat persecuția după ce Evanghelia a ajuns pentru prima dată în Filipi. Pavel a scos acel duh necurat dintr-o roabă, iar el și Sila au fost curând bătuți cu nuiele și aruncați în închisoare. Ceea ce este nou și se conturează a fi o amenințare nouă, e tocmai faptul că Pavel a auzit despre unele dezbinări care începeau să apară în interiorul acestei biserici locale. Așadar, Pavel, aflat din nou în închisoare, de data aceasta la Roma, scrie împovărat cu dorința ca filipenii să caute din nou unitatea și smerenia și să urmeze cele patru exemple concrete de perseverență cu smerenie și plini de bucurie.

În ce privește capitolul 2, te poți minuna cât este de concret prin cele patru exemple personale: Timotei și Epafrodit în versetele 19–30, și Christos Însuși în versetele 5–11 — acesta fiind miezul capitolului și al credinței creștine. Pe aceasta ne vom concentra în sesiunea actuală și vom vedea nu doar că Isus a perseverat, ci ne vom întreba și cum a făcut-o. Și mai există un al patrulea exemplu personal, mai puțin evident: Pavel însuși, în versetul 17.

Dacă am încerca să surprindem structura esențială a lui Pavel în acest capitol de îndemnuri și exemple adresate unei biserici care începea să se confrunte cu tensiunile interne, poate că ea ar suna astfel: urmăriți

1) unitatea în Evanghelie,

2) printr-o gândire caracterizată de smerenie,

3) învățând mai presus de toate din perseverența lui Isus până la cruce. Așadar avem: unitatea în Evanghelie, are loc printr-o gândire caracterizată de smerenie, asemenea lui Christos la cruce.

Și, fiindcă aceasta este o conferință pentru păstori, să parcurgem această succesiune având în vedere lucrarea noastră ca păstori. Nu cred că Pavel ar avea vreo obiecție față de această abordare, deoarece el a adresat această scrisoare „către toți sfinții în Christos Isus care sunt în Filipi, împreună cu supraveghetorii și diaconii” (Filipeni 1:1). Supraveghetori, la plural. În Noul Testament, „supraveghetori”, „păstori” și „prezbiteri” sunt trei titluri pentru aceeași slujbă: slujba de conducere sau de învățare — slujba care reprezintă numitorul nostru comun la această conferință.

Așadar, să întrebăm, pornind de la capitolul 2: Cum ar fi primit păstorii din Filipi scrisoarea lui Pavel adresată bisericii? Și care ar putea fi chemarea noastră astăzi, ca păstori, în legătură cu unitatea congregațională, smerenia personală, lucrarea și exemplul lui Christos în ajutorarea bisericilor noastre locale, ca să asculte de epistola lui Pavel?

Privind lucrurile din această perspectivă, să luăm în considerare chemarea la perseverența pastorală din Filipeni 2, împreună cu cheia și motivațiile ei.

1. Chemarea: Să-i învățăm pe membrii noștri unitatea prin Evanghelie.

Unitatea specifică avută în vedere aici este unitatea bisericii locale. Accentul de aici nu cade pe echipele de prezbiteri, pe denominațiunile mari sau pe evanghelici în ansamblu, ci pe adunarea concretă din Filipi și pe adunarea voastră concretă.

Iar această precizare — „în Evanghelie” — este esențială. Avem termeni clar stabiliți pe baza cărora trebuie să menținem și să căutăm unitatea. Versetele 1–2:

Dacă este vreo încurajare în Christos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo părtășie a Duhului, dacă este vreo afecțiune și îndurare, faceți-mi bucuria deplină și aveți același gând, aceeași dragoste, fiind uniți în chip deplin și având același cuget.

Și amintiți-vă că Pavel tocmai ce a scris în Filipeni 1:27: „să ştiu că rămâneţi fermi într-un singur duh, luptând cu un singur suflet, umăr la umăr, pentru credinţa Evangheliei.” Aceasta nu este o simplă unitate, nu e o unitate generală și nici o unitate nedefinită, indiferent de cauză. Este unitate în Evanghelie — unitatea de a lupta umăr la umăr pentru credința Evangheliei. Această unitate nu înseamnă doar să ne înțelegem fără conflicte, ci este unitate în Evanghelie, pe termenii Evangheliei.

Așadar, având în vedere această precizare, este bine pentru noi, cei orientați spre doctrină și teologie, să ne oprim și să apreciem faptul că unitatea în biserica locală contează. Pavel o prețuiește și vrea ca și noi să o prețuim. Când întreaga biserică menține și se bucură de unitatea creștină, iar păstorii merg înainte ca exemplu, aceasta slujește atât perseverării și sănătății credincioșilor, cât și evanghelizării și convertirii necredincioșilor. Înaintarea Evangheliei este contextul în care Pavel cheamă la unitate în Evanghelie.

Motivul pentru care spunem „să menținem” este că unitatea în Evanghelie nu este, în primul rând, ceva ce producem noi. Mai întâi, Dumnezeu o dăruiește. De aceea când Pavel vorbește în Efeseni 4 despre menținerea unității, el spune: „cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în dragoste, căutați să păstrați unitatea Duhului prin legătura păcii” (Efeseni 4:2–3). Dumnezeu ne dă, ca biserică a Lui, unitate în cunoașterea Fiului Său, în credința în Evanghelia Sa și în primirea Duhului Său.

Apoi noi, doritori să o menținem, veghem împotriva oricăror pătrunderi care o amenință — fie ele mari sau mici; doctrinare sau etice; legate de ceea ce credem despre Dumnezeu, despre lumea Lui și despre Evanghelia Lui; referitor la felul în care suntem influențați și modelați de societatea necredincioasă — mai ales prin dispozitivele noastre — și de felul în care ne purtăm unii cu alții în viața de zi cu zi.

Pastorul — făcător de pace

Iar noi, ca păstori, legat de slujba noastră, avem o cerință care ne ajută tocmai în această lucrare: aceea de a deschide drumul și de a conduce biserica locală spre unitate în Evanghelie. Păstorii-prezbiterii-supraveghetorii, spune 1 Timotei 3:3, trebuie să fie „pașnici” sau „nu certăreți” (ESV), ori „nu bătăuși” (KJV; grecescul amachon). În lucrarea pastorală, unitatea, nu conflictul, este ținta noastră pe termen lung. Noi nu căutăm conflictul. Noi urmărim pacea reală și unitatea în Evanghelie. Chemarea noastră nu este să tulburăm pacea, ci să urmărim pacea adevărată, chiar și atunci când, pentru a ajunge la ea, este nevoie de tensiune și conflict.

În esență, păstorii sunt făcători de pace, nu provocatori de tulburare. Și uneori — dacă nu chiar adesea — descoperim tulburări care, din nefericire, cer încă o măsură de tulburare, pentru a urmări adevărata unitate și, în cele din urmă, pentru a avea mai puțină tulburare. Dar noi nu ne desfătăm în tulburare. Nici nu căutăm să adăugăm tulburări inutile la trista măsură de tulburări necesare pe care deja le avem în veacul acesta. Dimpotrivă, ne bucurăm să fim uniți în Evanghelie — iar unitatea în Evanghelie este atât de prețioasă, încât suntem dispuși să îndurăm tensiuni și conflicte intermediare pe drumul spre pace și unitate.

Lucrul acesta ne pune pe noi, ca păstori, în fața a nenumărate nevoi și provocări   care cer înțelepciune. Trebuie să știm când să tratăm amenințările la adresa unității în Evanghelie printr-o singură discuție privată și când să acordăm tulburării o atenție privată mai îndelungată; când să abordăm tulburarea printr-o formă de atenție publică, de pildă într-o predică sau într-o serie de predici, într-un comunicat sau în cadrul întâlnirilor bisericii.

Cu alte cuvinte, câtă atenție acordăm erorii și pentru cât timp? Acestea sunt unele dintre cele mai dificile provocări din lucrarea pastorală. Și acesta este motivul pentru care pluralitatea în conducere este atât de importantă și de prețioasă. Singuri, niciunii dintre noi nu iau astfel de decizii în mod desăvârșit și cel mai probabil nici măcar nu le putem încadra la categoria foarte bine. Avem nevoie de o echipă de frați care să ne ajute să discernem în propria noastră adunare care sunt provocările ce vizează unitatea în Evanghelie. Care sunt vrednice de atenția noastră și care nu sunt, câtă atenție merită și pentru cât timp?

Dar este această unitate același lucru cu uniformitatea? De două ori versetul 2 spune să fim „cu același gând” și „cu un singur gând”. Am putea numi aceasta drept o asemănare a gândirii, o perspectivă comună sau o dispoziție comună a minții. Nu înseamnă a fi identici, adică toți să creadă exact aceleași lucruri despre toate lucrurile, ci înseamnă că, în esență și în final, există o asemănare a gândirii în ceea ce contează cel mai mult — în înțelegerea corectă a Evangheliei și în dorința ca ea să înainteze.

Așadar, noi nu ne temem de tensiunile relaționale din lucrare, de aceea ne și cercetăm pe noi înșine pentru a ne asigura că partea noastră în acele tensiuni slujește scopului pe termen lung al unității, nu al dezbinării, și cu atât mai puțin acelor dezbinări care se nasc din ambiție egoistă și slavă deșartă.

Cele discutate ne conduc la versetele 3–4 și la smerenie, care este așezată în contrast cu slava deșartă.

2. Cheia: Să-i învățăm pe membrii noștri să aibă o gândire smerită.

Cu alte cuvinte, urmărim să slujim nevoilor bisericii, nu preferințelor păstorilor. Chemarea lui Pavel la unitate, din Filipeni 1:27–2:2, pune accentul pe smerenie în 2:3 și în versetele care urmează.

Smerenia este mult mai potrivită în atingerea adevăratei unități decât mândria și aroganța. Mândria poate duce, pentru o vreme, la aparențe de unitate, dar, în timp, mândria va produce dezbinare. Iar smerenia va duce uneori la momente stânjenitoare și la perioade de conflict necesar, însă, în cele din urmă, smerenia tinde spre unitatea adevărată și durabilă și este esențială în menținerea ei. Multe dezbinări din biserici izvorăsc din mândrie — din ambiție egoistă și din slavă deșartă. Și adesea, primul pas practic spre rezolvarea dezbinării în bisericile locale este ca fiecare creștin, în mod individual, să ajungă să se smerească. Așadar, versetele 3–4:

Nu faceţi nimic din ambiţie egoistă, nici din îngâmfare, ci, în smerenie, consideraţi-i pe alţii mai presus decât voi înşivă. Fiecare dintre voi ar trebui să fie preocupat nu doar de interesele lui, ci şi de ale altora.

Versetele 3–4 conțin îndemnurile-cheie ale capitolului, care pregătesc versetul 5 și exemplul lui Christos. Iar pentru noi, ca păstori, acestea nu sunt doar porunci pe care să le predicăm adunărilor noastre, ci porunci pe care trebuie mai întâi să ni le aplicăm nouă înșine și să le întruchipăm prin exemplul nostru.

Ideea smereniei ca preocupare pentru interesele altora ține laolaltă întregul capitol, începând cu Domnul Isus, apoi la Pavel, apoi la Timotei și Epafrodit. Deși fusese bolnav și aproape de moarte, Epafrodit, spune versetul 26, „vă dorește pe toți și este mâhnit pentru că ați auzit că a fost bolnav.” Iar Pavel spune despre Timotei, în versetul 20, că „se va îngriji cu adevărat de starea voastră.” Apoi, în versetul 21, lucrul acesta este spus în modul cel mai izbitor: Timotei nu va căuta interesele lui, ci pe cele ale lui Isus Christos.

Versetul 4 le numește „interesele altora”, iar versetul 21 le numește „cele ale lui Isus Christos”. Aici avem o avertizare bună cu privire la felul în care trebuie să înțelegem termenii din versetele 3–4. A-i socoti pe alții mai presus de noi înșine nu înseamnă a le satisface capriciile. A privi la interesele altora nu înseamnă a le permite dorințelor lor, oricât de păcătoase ar fi, să stabilească termenii în care îi vom iubi sau nu. Dimpotrivă, termenii sunt clarificați și sfințiți în versetul 21: interesele lui Isus Christos. Interesele altora spre care privim, în smerenie, sunt acelea care corespund intereselor lui Isus și nu le contrazic, așa cum sunt ele descoperite în Scriptură.

De ce „mintea”?

Din ce cauză se pune atâta accent pe „minte”? Am spus că această cheie de înțelegere constă în a conduce poporul nostru înspre o gândire smerită. Motivul pentru care și noi punem accentul pe minte este că Pavel vorbește despre unitatea „gândului” în versetele 2 și 5, iar apoi vorbește de două ori despre „a socoti”, „a considera” sau „a privi” într-un anumit fel:

• Versetul 3: „În smerenie, consideraţi-i pe alţii mai presus decât voi înşivă.”
• Versetul 6: Isus „n-a considerat că a fi egal lui Dumnezeu este un lucru ce trebuie apucat.”

Este același verb în versetele 3 și 6. Pavel le spune filipenilor, și ne spune și nouă, să facem ceea ce a făcut Isus. El a socotit. A cântărit. A privit lucrurile într-un anumit fel. A evaluat. Aceasta implică gândire, presupune calcule și evaluări. Cere folosirea minții, care slujește la formarea și modelarea inimii, iar din aceasta izvorăsc apoi alegerile și comportamentele.

Iar felul în care gândim despre noi înșine și despre ceilalți — în propria noastră minte și în propria noastră inimă — contează cu adevărat. Este esențial pentru a fi realmente smeriți, nu doar pentru a afișa, în exterior, o aparență de smerenie. Smerenia crește mai întâi în locul tăcut și nevăzut al propriei noastre gândiri și simțiri. Ea este rodul gândurilor obișnuite pe care le avem despre noi înșine și despre ceilalți — gânduri care pot fi smerite sau pline de îngâmfare, iubitoare sau egoiste.

Iar lucrul acesta ni se aplică, înainte de toate, nouă, ca păstori. Un pericol în lucrare este acela că, în tăcere, subtil, aproape pe nesimțite, putem ajunge să ne socotim pe noi înșine mai importanți, mai înzestrați, mai necesari, mai demni de respect. Conducerea vine la pachet cu anumite privilegii. „Le merit”, am putea începe să gândim. „Cât de bun predicator am ajuns.” Sau: „Ce instincte bune de conducere am.” „Câți ani am investit pentru oamenii aceștia.”

Încetul cu încetul, în timp, păstorii pot începe să se socotească pe ei înșiși mai importanți decât membrii adunării lor. Nu am spune niciodată lucrul acesta cu voce tare, dar, în tiparele noastre de gândire, mintea și inima noastră pot ajunge să dezvolte asemenea instincte. Iar deciziile din lucrare încep să slujească preferințelor noastre, nu nevoilor reale ale adunării — nevoi care, de multe ori, sunt în dezacord cu preferințele noastre.

Când ajungem la răscruci în conducerea pastorală, uneori — dacă nu chiar de cele mai multe ori — pentru noi, ca păstori, calea cu adevărat iubitoare și smerită, este calea care ne costă personal mai mult: mai multă muncă, mai mult studiu, mai multă grijă, mai multă verificare, mai multe conversații, mai multă răbdare, mai multă învățătură, mai mult timp. Însă motivul pentru care suntem păstori și motivul pentru care stăm împreună la masă, luând săptămână de săptămână decizii pentru biserică, nu este acela de a adapta viața bisericii la confortul și comoditatea noastră, ci acela de a discerne nevoile bisericii și de a căuta să le împlinim.

Cu alte cuvinte, noi suntem lucrători de dragul bucuriei membrilor noștri. Așa vorbește Pavel în 2 Corinteni 1:24: „Nu că noi, am domni peste credința voastră — adică spre comoditatea și folosul nostru personal — ci lucrăm împreună cu voi pentru bucuria voastră.” Așa că slujirea nevoilor bisericii, punerea bucuriei bisericii pe primul loc în felul în care cântărim lucrurile, este adesea drumul mai greu și mai costisitor pentru păstori — dar nu lipsit de bucurie. De fapt, în cele din urmă, este drumul cel mai plin de bucurie. Însă, pe termen scurt, este cel mai puțin comod.

Așadar, chemarea noastră este să perseverăm în a-i conduce pe membrii noștri spre unitate în Evanghelie, iar cheia este să conducem, prin învățătura și exemplul nostru, în smerenie.

3. Motivațiile: Să-i învățăm pe membrii noștri să cântărească lucrurile asemenea lui Isus.

Din acest moment accentul cade în mod special pe felul în care putem persevera în lucrare — adică să perseverăm în lucrarea noastră așa cum a perseverat Isus. Și cum a perseverat El?

Filipeni 2 nu menționează în mod explicit bucuria Domnului Isus. Versetele 5–8 prezintă perseverența lui Isus în termenii smeririi de Sine. Dar atunci ce rol au aici versetele 9–11? Ne cheamă la smerire de sine arătându-ne aceeași motivație care a stat și în spatele smeririi de Sine a Domnului Isus.

În acest imn christologic bine-cunoscut avem ceva asemănător cu structura unor șase strofe, fiecare având câte trei versuri. Primele trei strofe surprind treptele tot mai adânci ale coborârii lui Christos prin smerirea de Sine:

[1] Cel Ce, existând în chipde Dumnezeu, n-a considerat că a fi egal lui Dumnezeu este un lucru ce trebuie apucat,

[2] ci S-a golit pe Sine,luând chip de rob, și devenind asemenea oamenilor.

[3] La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, și a devenit ascultător până la moarte… (Filipeni 2:6–8)

Apoi, ultimele trei strofe, la care vom ajunge, surprind înălțimile exaltării Sale, care Îl motivează și Îl răsplătește.

Însă chiar la mijloc, Pavel întrerupe tiparul celor trei versuri și introduce un vers suplimentar, care iese în mod evident din structură, chiar în inima imnului: „și încă moarte de cruce.” Iar acest vers ieșit din tipar este cu atât mai izbitor cu cât se încheie cu un cuvânt socotit scandalos.

În primul secol, crucea era cunoscută ca fiind ceva atât de îngrozitor, atât de cumplit, atât de rușinos, încât nu era un subiect potrivit pentru o conversație respectabilă. Termenul latin crux, termenul grecesc stauros, răneau urechile și imaginația oamenilor distinși.

Gândiți-vă la toate încercările cu care S-a confruntat Isus. În toate acestea a avut nevoie de perseverență. A îndurat zeci de ani în anonimat, a fost respins din partea localității Sale natale, s-a confruntat cu încetineala spirituală și necredința propriilor Săi ucenici, apoi opoziția liderilor religioși — fariseii — dar și cei politici — saducheii —, mulțimile au fost firești și schimbătoare, a avut de-a face cu trădarea unuia dintre ai Săi, cu lepădarea altuia, cu fuga tuturor oamenilor Săi, a primit acuzații nedrepte, a trecut printr-o judecată și o condamnare nedreaptă, apoi biciuirea, batjocura, insultele, hulele — și, mai rău decât toate, suferința și rușinea crucificării.

Cum a putut să îndure Isus tocmai aceste lucruri? Ce a făcut de a putut să meargă mai departe? Cum S-a smerit pe Sine și a ascultat până la moarte, și încă moarte de cruce?

Într-un pasaj asemănător, cel din Evrei 12:2 ni se spune: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, [El] a îndurat crucea.” Așadar, bucuria, da — dar vreau să știm mai mult. Mai exact, ce fel de bucurie putea fi aceea? Ce răsplată putea fi suficient de valoroasă în socotirea Lui, în felul în care El a cântărit lucrurile, ca să-L tragă înainte, să-L facă să ducă la capăt această alergare, deși în fața Lui stătea însuși simbolul suprem al suferinței și al rușinii?

Ce bucurie întrevăzută putea fi atât de mare încât să-L facă să îndure crucea?

Evanghelia după Ioan ne oferă cea mai bună perspectivă despre gândirea Lui, pe măsură ce Se pregătea pentru cruce și cântărea nu doar costurile, ci și bucuriile. Două secțiuni anume vorbesc despre esența și nuanțele bucuriei Lui, în timp ce El Își asuma și îmbrățișa crucea în orele care au precedat momentul jertfei Sale.

Ioan 12

Prima secțiune este Ioan 12:27–33, la scurt timp după intrarea triumfală a Domnului Isus în Ierusalim. Anterior acestui moment, Isus — și Ioan — spuseseră că „ceasul Lui nu venise încă” (Ioan 2:4; 7:30; 8:20). Acum însă El recunoaște că acest ceas a sosit:

„Acum sufletul Meu este tulburat. Și ce voi zice? «Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta»? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, proslăvește-Ți Numele!” Atunci a venit un glas din cer care a zis: „L-am proslăvit și-L voi proslăvi din nou.” (Ioan 12:27–28)

Aici găsim o primă sursă a bucuriei Lui: gloria Tatălui Său. Când Isus recunoaște sosirea ceasului și nevoia de a îndura, rostește prima motivație pentru care face lucrurile. El trăise pentru gloria Tatălui Său, nu pentru gloria Sa proprie (Ioan 8:50), iar acum, când crucea se apropie cu repeziciune, Se roagă mai întâi pentru aceasta și primește din cer confirmarea unui răspuns imediat: „L-am glorificat [în viața Ta] și-L voi glorifica din nou [în și prin moartea Ta, și încă moarte de cruce].”

Apoi urmează o a doua bucurie: ceea ce crucea va realiza asupra vechiului vrăjmaș. Ioan 12:31: „Acum are loc judecata acestei lumi; acum stăpânitorul acestei lumi va fi aruncat afară.” Satan, pe care Pavel avea să-l numească „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) și „domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2:2), urma să fie detronat în mod decisiv din poziția de „stăpânitor al acestei lumi”, iar Isus avea să experimenteze bucuria de a-l detrona și de a fi instrumentul Tatălui Său prin care „a dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de rușine înaintea lumii, triumfând asupra lor” (Coloseni 2:15) la cruce.

Apoi, Isus menționează o a treia bucurie în Ioan 12:32: mântuirea poporului Său. „Și Eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la Mine.” El avea să fie înălțat de pe pământ — ceea ce, mai întâi, însemna să fie ridicat pe cruce, așa cum adaugă imediat Ioan (Ioan 12:33). Să nu ne înșelăm: în „bucuria care-I era pusă înainte” se afla bucuria dragostei. El venise să mântuiască (Ioan 12:47), iar în acea seară de joi avea să spele picioarele ucenicilor Săi, ca să le arate dragostea care, într-o măsură reală, L-a dus la cruce. Ioan 13:1: „Fiindcă îi iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt.”

Ioan 17

Al doilea pasaj pe care îl avem în vedere este rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus din Ioan 17. Chiar în noaptea în care S-a dat pe Sine în mâinile celor ce aveau să-L aresteze, El reia două dintre bucuriile deja introduse și adaugă încă o „bucurie care-I era pusă înainte”, care ne aduce înapoi la Evrei 12 și, odată cu acesta, la Filipeni 2.

Mai întâi, Isus Se roagă în mod explicit cu privire la împărtășirea propriei Sale bucurii, și aceasta — din nou — ca expresie a dragostei Sale pentru ucenici. Ioan 17:13: „Și spun aceste lucruri pe când sunt încă în lume pentru ca să aibă în ei bucuria mea deplină.” Bucuria Domnului Isus — suficient de adâncă, suficient de puternică, suficient de bogată ca să-L poarte spre cruce și prin cruce — nu va fi doar a Lui, ci El o va pune în poporul Său, prin cuvintele Sale și prin lucrarea Sa jertfitoare, pentru ca și ei să poată persevera. Ioan 15:11: „V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină.” Aceasta este dragostea: bucuria Lui a fost să-Și împărtășească bucuria, pentru ca bucuria lor să crească.

În al doilea rând, Isus Se roagă și în Ioan 17 având în vedere gloria Tatălui Său. El amintește că viața Lui a fost dedicată proslăvirii Tatălui Său, și dorinței de a face cunoscut Numelui Lui (Ioan 17:4, 6, 26). Dar acum, în consacrarea rugăciunii și în ultima Lui seară înainte de cruce, El Se roagă, în al treilea rând, pentru propria Sa înălțare:

Tată, a sosit ceasul; proslăvește-L pe Fiul Tău, pentru ca Fiul să Te glorifice pe Tine. […] Și acum, Tată, glorifică-Mă la Tine Însuți cu gloria pe care o aveam la Tine înainte de a exista lumea. (Ioan 17:1, 5; vezi și versetul 24)

Dacă înțelegem greșit sfințenia lui Christos și acest moment, vom înțelege greșit și această bucurie culminantă: întoarcerea la Tatăl Său și așezarea Lui, ca Dumnezeu-om, cu lucrarea împlinită, pe tronul universului. Bucuria de a fi întronat în cer — glorificat — la dreapta Tatălui Său, nu avea să vină pe nicio altă cale decât prin cruce și datorită crucii. Iar înălțarea și întronarea Lui aveau să însemne nu doar onoare personală, ci și apropiere personală — „la Tine Însuți” și „la Tine”, în Ioan 17:5. „La dreapta” este atât locul de onoare, cât și cel al apropierii de Tatăl Său. Isus nu dorea doar să aibă tronul cerului, ci să-L aibă din nou pe Tatăl Său.

Iar această înălțare viitoare, împreună cu apropierea pe care o aduce, este bucuria specifică înspre care arată Evrei 12:2, asemenea pasajului din Filipeni 2: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, [Isus] a îndurat crucea, disprețuind rușinea, și S-a așezat la dreapta tronului lui Dumnezeu.”

Bucuria va avea ultimul cuvânt

Lucrul acesta ne aduce înapoi la epistola bucuriei. Așa cum spune imnul lui Pavel, Isus a îndurat crucea și, de aceea, Dumnezeu „L-a înălțat nespus de mult”. Isus a îndurat privind spre răsplată — adică prin bucurie. El a socotit bucuriile: gloria Tatălui Său, binele poporului Său, înfrângerea vrăjmașului Său și propria Sa înălțare și apropiere de Tatăl Său, pe care ultimele trei strofe ale imnului christologic le celebrează:

[4] De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de multși I-a dăruit Numele care este mai presus de orice nume,

[5] pentru ca, în Numele lui Isus,să se plece orice genunchi, al celor din cer, de pe pământ și de sub pământ,

[6] și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Christos este Domn. (Filipeni 2:9–11)

Așadar, dragi păstori obosiți, „gândiţi-vă cu atenţie la Cel Ce a îndurat o astfel de împotrivire faţă de El Însuşi din partea păcătoşilor, ca să nu vă lăsaţi descurajaţi şi să nu renunţaţi. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului.” (Evrei 12:3–4).

Haideți să învățăm să socotim bucuriile asemenea Domnului Isus. Oricât de des am spune-o, nu este niciodată prea mult: slava lui Christos este marele nostru scop și marea noastră bucurie. Ce chemare avem în El, în timp ce slujim micile noastre biserici către biruința cosmică, zdrobindu-l pe Satan sub picioarele noastre. Iar noi, păstorii, ca lucrători pentru bucuria oamenilor noștri, ne îmbogățim bucuria — nu o sărăcim — atunci când îi aducem pe alții tot mai adânc în bucuria pe care o avem în Isus.

Vine ziua când multele sacrificii, provocări, costuri și smeriri de sine ale lucrării pastorale se vor sfârși. Fraților, în ziua aceea, „când Se va arăta Păstorul cel mare, veți primi cununa gloriei, care nu se poate veșteji” (1 Petru 5:4).

Atunci frustrările și descurajările lucrării din veacul acesta vor hrăni bucuria noastră nesfârșită. În cele din urmă, vom vedea cum încercările și eșecurile noastre au fost, de fapt, pregătiri pentru gloria veșnică. Iar biserica — din care facem parte și pentru care am lucrat — va fi, în sfârșit, desăvârșită, într-o unitate perfectă, ca o mireasă sfântă și fără cusur, înfățișată lui Christos în splendoare, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta.

Unitatea finală va veni. Dezbinarea și amenințările nu vor mai exista. Și fiecare pas greu de pe drumul perseverenței pastorale va fi înghițit de pace, de glorie și de o bucurie dincolo de tot ce ne-am putea imagina.

Fraților, să nu așteptăm până ajungem în pragul renunțării ca să începem să numărăm bucuriile.

Sursa originală: Before You Quit The Ministry – https://www.desiringgod.org/messages/before-you-quit-the-ministry#unity-humility-and-joy

Tradus cu permisiune – Translated with permission