[2] ÎMBUIBAREA – 7 păcate mortale ale erei digitale

Autor: W. Bradford Littlejohn

La prima vedere, subiectul „îmbuibarea în era digitală” ar putea părea aproape o glumă. Îmbuibarea este un viciu dominant în societatea noastră (și într-unul dintre cele mai bune capitole din Scrisorile lui Zgândărilă, C. S. Lewis arată că este mult mai omniprezent decît ne-am fi putut imagia) și are puțin de-a face și cu partea digitală a vieții noastre. Dacă îmbuibarea este o chestiune ce ține în general de consumul excesiv de alimente și de băuturi, lucruri care sînt centrale pentru existența noastră, atunci, utilizarea tehnologiei digitale, în care ne angajăm cu ochii și cu mintea, nu poate fi o chestiune banală. La un anumit nivel, acest lucru este adevărat, la fel cum am văzut săptămîna trecută că problema de bază a pornografiei nu poate fi pofta, cum se înțelege clasic, ci curiozitatea. Vom avea mai multe de spus despre acest viciu, „pofta ochilor”, în scurt timp, dar trebuie mai întîi să înțelegem logica îmbuibării.

Deși inițial Aquino definește îmbuibarea în termeni restrînși ca fiind „dorința excesivă de a mînca sau de a bea” (ST IIallae Q. 148 a.) el observă ulterior că „păcatul rezultă din faptul că un om renunță la mîncarea virtuții din cauze utile vieții prezente sau din cauza plăcerilor simțurilor. Acum, în ceea ce privesc bunurile care au aspect de utilitate, nu există decît un singur viciu capital, și anume lăcomia” (ST IIallae Q. 148 a. 5 ad. 3). În ceea ce privesc bunurile plăcute simțurilor, există două vicii capitale și strîns legate: pofta și îmbuibarea. Cu alte cuvinte, toate poftele cărnii pot fi rezumate sub titlul dorinței excesive de lucruri utile, lucruri care servesc în primul rînd ca mijloc pentru alte lucruri plăcute și dorința excesivă după lucruri încîntătoare, lucruri care sînt ele însele obiectul poftei senzuale. Acestea din urmă, în epoca premodernă, erau puțin mai mult decît necesitățile de bază ale vieții, hrana și sexul. Desigur, și acestea ar putea fi privite ca lucruri utile, mijloace pentru întreținere și reproducere, iar acest lucru a făcut parte din ideea lui Aquino: că am păstrat aceste plăceri ale simțurilor în locul lor potrivit, amintindu-ne că au slujit unei rînduieli a lui Dumnezeu, dincolo de simpla satisfacție a trupurilor noastre. În ceea ce privește „bunurile cu aspect de utilitate”, acestea erau lucruri precum casele sau îmbrăcămintea, caii, sau lucruri care nu erau ele însele consumate, dar erau folosite pentru a permite participarea în societate și reproducerea de lucruri necesare pentru întreținere. Pe scurt, printre bunurile lumești, putem distinge între bunuri destinate producției și bunuri destinate consumului; a-l dori în mod neobișnuit pe primul înseamnă lăcomie; a-l dori în mod nestăpînit pe al doilea este îmbuibare.

Din acest punct de vedere putem vedea că marele viciu al Americii (SUA, n. tr.) contemporane nu este avariția, așa cum se pretinde atît de des; ci îmbuibarea. Și acest lucru nu se datorează faptului că ne petrecem tot timpul mîncînd prea multă mîncare (deși ratele noastre de obezitate ar putea sugera că este de departe cel mai mic dintre viciile noastre). Mai degrabă, pentru că, așa cum a susținut Hannah Arendt acum mai bine de 50 de ani în cartea sa extraordinară despre Condiția umană, întreaga logică a vieții economie moderne, de la revoluția industrială, este aceea de a transforma lucrurile văzute anterior ca bunuri pentru producție, în bunuri pentru consum. Luați în considerare cuvîntul pe care economiștii și chiar politicienii îl folosesc acum pentru a descrie cetățenii – consumatori. Ori de cîte ori cumpărăm lucruri, spun ei, consumăm.

Și, aceasta este mai mult decît o simplă comoditate contabilă. Acum cumpărăm haine pentru sezon, planificînd să le înlocuim pe toate anul viitor; cumpărăm articole de uz casnic și mobilă atît de prost făcută încît știm că o să o înlocuim în cîțiva ani; într-adevăr, chiar cumpărăm case cu intenția de a le revinde pentru profit sau pentru a obține o sumă de bani mai mare în cîțiva ani. Din ce în ce mai mulți dintre noi cumpărăm lucruri pe care nu intenționăm să le folosim pe termen lung, ci pentru a le epuiza și înlocui, așa cum facem cu mîncarea. Nu facem așa cum au făcut strămoșii noștri, nu acumulăm case și bunuri din generațiile trecute pentru a le păstra cu atenție în familie – acesta este viciul îmbuibării. Le cumpărăm pentru satisfacția noastră actuală și apoi le aruncăm deoparte cînd ne-am pierdut interesul.

Acest lucru se datorează scăderii calității producției – cele mai multe lucruri nu mai sînt făcute să dureze – și, de asemenea, schimbării în obiceiurile și dorințele noastre – am fost învățați să credem că avem nevoie de un pulover nou la fiecare cîteva luni și de o casă nouă la fiecare cîțiva ani. Dar, desigur, acești factori sînt intensificați cu o treime cînd vine vorba de unele bunuri: avansul tehnologic. Cumpărăm televizoare noi și smartphone-uri noi la fiecare 2 ani, în general, nu pentru că se uzează atît de repede, ci pentru că devin depășite, deoarece tehnologia generează versuri mai mari (sau mai mici!), mai bune, mai rapide, iar software-ul nou nu mai funcționează pe modelele mai vechi. Acest ciclu accelerat de „încetinire planificată” face ca roțile industriei să se întoarcă cu ușurătate, dar ne remodelează și dorințele și obiceiurile, înclinîndu-ne spre o stare de îmbuibare perpetuă.

Văzut în acest fel, internetul (și apariția hardware-ului care reduce în mod constant medierea dintre mințile noastre și servicii, cum ar fi smartphone-ul și acum Google Glasses), pot fi văzute ca piatra de temelie a acestui proces, acestea îndepărtîndu-ne de permanență către temporalitate. În această lume digitală, nimic nu este menit să dureze. Facebook poate avea o cronologie care oferă povestea vieții tale, dar nimeni nu se uită la ea; sînt mai predispuși să citească Tickerul, unde noi actualizări clipesc la fiecare cîteva secunde sau să stea pe Twitter. Oricine a gestionat un site de știri, un blog sau un website știe că nu mai contează calitatea conținutului, ci prospețimea acestuia; este ca și cum întregul site ar trebui să fie distrus și creat din nou în fiecare săptămînă. Apogeul întunecat al acestei tendințe, greu de explicat unei minți normale – ca a moștenitorilor noștri, este Snapchat, unde mesajele sînt literalmente distruse în cîteva secunde de la apariția lor. În era noastră digitală, am putea spune pe bună dreptate, că viciul avariției, care este dorința după mai multe lucruri, a fost înlocuit de viciul îmbuibării, care este dorința de a consuma, care a fost și ea transformată în viciul „curiozității”, care constă în excitarea mentală și vizuală datorită noutății, așa cum am menționat săptămîna trecută.

Neuroștiința contemporană, de fapt, a arătat că aceste două ultime vicii, și, împreună cu pofta lor, sînt chiar mai strîns legate decît ne-am fi putut imagina. Vinovatul comun este dopamina, un neurotransmițător care alimentează „circuitele de recompensă” ale creierului nostru, mecanisme de răspuns subconștient care se concentrează pe evitarea durerii și experimentarea plăcerii. Dopamina joacă un rol important în biologia și psihologia noastră: stimulîndu-ne către ceva necesar pentru a perpetua viața, cum ar fi mîncarea sau sexul, sau, recompensîndu-ne cu entuziasm atunci cînd realizăm o sarcină sau atingem un scop. Dopamina ne ajută în motivație, chiar înainte de a gîndi conștient, către atingerea lucrurilor care sînt utile. Dar, dopamina este o componentă principală și a multor dependențe (inclusiv alcool, tutun și droguri). Dopamina este declanșată de noutate, ajutînd la întărirea dorințelor noastre instinctive de securitate și stabilitate și încercarea de lucruri noi (motiv pentru care mîncați mai mult la un bufet decît la o masă cu un singur fel). Acest stimulant chimic a fost indispensabil pentru oameni în societățile primitive, unde lipsa resurselor și tehnologia limitată a dat naștere la realizări provocatoare, iar promisiunea unei cîtuși de mici plăceri ne-a ajutat să ne menținem existența.

Chiar și în epoca premodernă, moraliști precum Aquino au recunoscut că urmărirea noutății în căutarea acestei goane după dopamină, pe care a descris-o drept viciu de curiozitate, ar putea fi distructivă. Dar, odată cu apariția tehnologiei moderne, în special a tehnologiei digitale, a devenit posibil să ne recompensăm mult mai frecvent cu mult mai puțin efort. Internetul, așa cum a arătat Nicholas Carr în The Shallows, este furtuna perfectă a unei astfel de stimulări. Cunoaștem acea presiune: trebuie să-ți verifici telefonul, e-mailul, de fiecare dată cînd auzi un sunet sau la cîteva minute. Sau acea grămadă mică de satisfacție pe care o primești de fiecare dată cînd intri pe Facebook (de 10 ori pe zi!) și vezi o notificare cum că cineva ți-a dat „like” la ceea ce ai postat; sau răsfoirea inutilă de linkuri care te fac să te simți plictisit, în speranța găsirii unui stimulent. Asta este tot dopamina. Cel mai rău dintre toate este că deși acest neurotransmițător ne recompensează cu plăcere pentru activități inutile, el funcționează prin repetare, punînd stăpînire pe creierele noastre în mod constant, astfel încît să căutăm aceleași tipuri de plăceri cu o frecvență și o intensitate din ce în ce mai mare. De aceea simți uneori că telefonul tău vibrează cînd de fapt nu a vibrat (un fenomen pe care cercetătorii îl documentează chiar acum) – deoarece creierul tău caută mai multe oportunități de plăcere. Mediile vizuale sînt mult mai stimulatoare pentru această parte a creierului decît textul, datorită faptului că vizualul este instantaneu – iar videoclipurile și mai mult. Acesta este și motivul pentru care designul web contemporan s-a îndreptat din ce în ce mai mult spre imagini și videoclipuri – pentru a ne face să facem click fără nesaț.

Pe măsură ce aceste noi tehnologii ne modifică creierul ca răspuns la dorințele existente, ele ne schimbă de fapt dorințele în propria lor imagine schimbătoare. Acest lucru explică modul în care ajungem să dorim ceva de genul Snapchat; de asemenea, explică, pentru a ne lega de articolul de săptămîna trecută, de ce pornografia a devenit o extensie atît de naturală a utilizării internetului și un labirint aparent de neevitat pentru cei prinși în el.

Dacă este un labirint, atunci există și o ieșire din această supra-dorință de stimulare pe care am creat-o pentru noi. Unii iau măsuri drastice, cum ar fi renunțarea la Facebook pentru o lună (sau poate o considerăm drastică datorită stării decăzute în care ne aflăm!). Dar, aici este locul în care se arată vechea tradiție a virtuțiilor. Înțelegerea lui Aristotel despre centralitatea obiceiurilor, observăm acum, reflectă structura reală a creierului nostru și căile neuronale formate prin repetare și recompensă. Iată de ce, așa cum am văzut data trecută, Aquino recunoaște faptul că moderația, reconectarea dorințelor noastre în subordonarea rațiunii, este o virtute mai bună decît abstinența, adică simpla rezistență împotriva acestora – deși, desigur, aceasta din urmă poate fi un pas cheie în drumul către prima. Moderația constă în a învăța să fi cumpătat în pasiunile tale și ele să fie în acord cu rațiunea, adică să alegi plăcerile mai degrabă decît să fi condus fără minte în ele. Aceasta înseamnă să înveți din nou să distingi între utilizare și consum. Așa cum putem învinge îmbuibarea în ceea ce privește îmbrăcămintea sau locuința, întrebîndu-ne pentru ce sînt aceste lucruri și cît de mult avem nevoie cu adevărat de ele, așa este și în ceea ce privește tehnologiile digitale. E-mail-ul și smartphone-urile și chiar Facebook și Twitter pot fi extrem de utile. Dar mulți dintre noi sîntem dureros de conștienți de faptul că ne pierd cel puțin atîta timp cît ne și salvează. Trebuie să învățăm să ne întrebăm conștient: „Cînd are sens să folosesc acest lucru? De ce îl folosesc acum? Pentru ce îl folosesc?” și să ne abținem fără milă atunci cînd nu putem să dăm un răspuns la aceste întrebări. Numai făcînd acest lucru ne putem recalifica obiceiurile pentru a depăși pofta și îmbuibarea digitală.

W. Bradford Littlejohn deține un doctorat la Universitatea din Edinburgh și este editorul general de teologie politică, editorul general al seriei de studii teologice de la Mercersburg și poate fi găsit pe bradlittlejohn.com

Sursa originală: Alliance of Confessing Evangelicals https://www.reformation21.org/featured/the-seven-deadly-sins-in-a-digital-age-2-gluttony.php

Tradus cu permisiune – Translated with permission

2 thoughts on “[2] ÎMBUIBAREA – 7 păcate mortale ale erei digitale

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: